Adevăratul Mowgli care a inspirat Cartea Junglei. A fost crescut de lupi, lătra și mergea în patru labe

Dacă sunteți un fan al Cărții Junglei, veți dori să citiți despre Dina Sanichar, adevăratul Mowgli. Sanichar s-a născut în jungla din India și și-a petrecut întreaga viață trăind printre animale.

Dina a fost sursa de inspirație a lui Rudyard Kipling pentru această poveste înălțătoare, dar mulți oameni nu realizează povestea tragică prin care a trecut.

Băiatul crescut de lupi

Povestea lui Dina Sanichar a început în anii 1800, când era doar un băiețel. În 1867, un grup de vânători a dat de urma unui lup în jungla din Uttar Pradesh, India. Lupul i-a condus pe vânători până la o peșteră mică, unde au găsit un băiat gol, ghemuit într-un colț.

După ce au încercat să comunice cu băiatul, aceștia și-au dat seama că acesta nu le putea răspunde și nici nu părea să le înțeleagă întrebările. Cu fiecare clipă care trecea, devenea tot mai evident că „băiatul lup” era un Copil Feral.

Era evident că lupii l-au crescut pe băiat și, în ciuda naturii ciudate a educației sale, nu era primul Copil Feral.

Pe atunci, copiii Feral erau tipici în India, inclusiv copiii panteră, copiii pui, copiii câine și chiar copiii gazelă.

O trăsătură comună a copiilor Feral era incapacitatea lor de a merge pe două picioare. Aproape întotdeauna, ei mergeau în patru labe și se străduiau să meargă corect.

Vânătorii care l-au găsit pe Dina l-au dus înapoi în satul lor, unde l-au arătat localnicilor. Sătenii au fost atât fascinați, cât și îngroziți de băiatul crescut de lupi.

Apoi, vânătorii l-au dus pe Dina la orfelinatul Sikandra Mission din Agra. I-au dat numele Sanichar, care înseamnă „sâmbătă” în limba urdu, deoarece aceasta a fost ziua în care a fost găsit.

Adevăratul Mowgli urla ca un lup

Deși Dina a primit un nume și un acoperiș deasupra capului, orfelinatul nu a fost cel mai bun loc pentru el. Personalul de la orfelinat a făcut tot posibilul să aibă grijă de Dina, dar nu știa cum să comunice cu el în mod corespunzător.

Părintele Erhardt, șeful orfelinatului, a considerat că, deși îl considera pe Dina, un imbecil, acesta dădea semne de inteligență și gândire critică.

De asemenea, nu știau cum să se ocupe de nevoile sale fizice; personalul orfelinatului a făcut tot posibilul să il civilizeze pe Dina, dar a fost o sarcină dificilă.

Creșterea sa în junglă a fost singura sursă de civilizație care avea sens pentru el.

Adesea urla și lătra ca un lup, lăsând personalul să creadă că încearcă să comunice cu ei.

Un psiholog pe nume Wayne Dennis a observat că copiii precum Dina aveau un atașament redus sau inexistent față de ființele umane și nu erau afectați de temperaturile calde și reci.

Dina purta haine, dar nu mânca decât carne și își ascuțea dinții pe oase ca un lup. În același timp, Dina părea incapabil să vorbească o limbă, dar îngrijitorii săi aveau speranța că îl vor putea reabilita.

Băiatul lup s-a împrietenit cu un alt copil feral

Pe măsură ce Dina a crescut, a început să arate mai multe comportamente asemănătoare cu cele umane. A învățat să folosească toaleta, a mâncat normal, s-a îmbrăcat, a mers în poziție verticală și chiar a început să poarte pantofi.

Cu toate acestea, băiatul lup a continuat să urle și să latre, ceea ce i-a făcut pe oameni să creadă că încearcă să comunice cu ei.

Dina nu avea să învețe niciodată să vorbească limba umană, însă a dezvoltat un simț al înțelegerii și putea să împărtășească în felul său cu îngrijitorii orfelinatului.

În timp ce îngrijitorii au avut un succes limitat în stabilirea unei legături cu Dina, „băiatul lup” a reușit să formeze o legătură cu un alt copil sălbatic. Cei doi copii aveau multe în comun și au devenit rapid prieteni.

Se jucau adesea împreună, iar Dina îl învăța pe celălalt băiat să țină o cană și să bea din ea.

Era clar că Dina se simțea mai bine în preajma altor copii sălbatici decât în preajma oamenilor. Acest lucru nu părea să se schimbe niciodată, chiar și pe măsură ce Dina creștea.

Moartea lui Dina Sanichar

În ciuda faptului că a petrecut cea mai mare parte a celor 20 de ani la orfelinat, Dina nu a mai făcut prea multe progrese în transformarea sa către un comportament mai uman.

De exemplu, chiar dacă mânca dintr-o farfurie, întotdeauna își mirosea mai întâi mâncarea și nu părea să vrea niciodată altceva decât carne crudă.

Din păcate, îmbrăcatul și mersul în picioare nu au fost singurele caracteristici umane pe care Dina le-a adoptat în timpul petrecut la orfelinat.

În mod ciudat, Dina a preluat de la îngrijitori obiceiul de a fuma țigări. Nu este clar de ce a început să fumeze, dar se speculează că ar fi crezut că asta îl face să pară mai uman.

În orice caz, fumatul și-a pus amprenta asupra sănătății lui Dina, care a dezvoltat un obicei de a fuma în lanț și, în cele din urmă, a murit de tuberculoză în 1895. Sanichar a avut o viață foarte scurtă și a murit la vârsta de 34 de ani.

Nu a învățat niciodată cum să fie om

Dina Sanichar a fost o persoană unică. A fost crescută de lupi și și-a petrecut anii de formare în junglă. Chiar dacă vânătorii l-au dus la un orfelinat, nu a învățat niciodată cu adevărat cum să fie om.

Într-un fel, Dina Sanichar va fi întotdeauna mai mult lup decât om.

Povestea Dinei Sanichar ne spune că civilizația se învață, nu este ceva instinctiv.

Dina Sanichar nu a învățat niciodată cum să fie om, dar totuși a avut un impact asupra lumii. Povestea sa ne învață că până și cei mai sălbatici au potențialul de a-i civiliza pe ceilalți și de a face din lume un loc mai bun.

Cu toate acestea, povestea lui Sanichar ne face să ne întrebăm ce înseamnă să fii om. Ce i-a determinat pe acești copii să devină sălbatici? Este ceva inerent în natura umană sau ceva ce se învață?

Este, de asemenea, un motiv pentru a lua în considerare eșecurile societății și pentru a pune la îndoială modul în care sunt crescuți copiii.