Cum au „furat” femeile pantofii cu toc de la bărbați. Măcelarii și bogații, printre primii care i-au încălțat

Numeroase femei nici nu își pot închipui să meargă la vreun eveniment fără să încalțe o pereche de pantofi cu toc, dar nu multe persoane știu că aceștia n-au fost o invenție dedicată lor. Dimpotrivă. Bărbații i-au purtat de-a lungul istoriei, în diferite scopuri – unele practice, cum a fost cazul măcelarilor egipteni și a călăreților persani, și altele referitoare la afișarea statutului social.

Originile pantofilor cu toc ajung până în Egiptul antic

În Egiptul antic, oamenii din clasa de jos mergeau și munceau de obicei desculți, în timp ce există picturi murale din 3500 î.Hr. care înfățișează clasa superioară purtând primele versiuni ale pantofilor cu toc înalt. Pantofii, ce erau confecționați din bucăți de piele flexibile ținute împreună cu șireturi, erau concepuți să semene cu simbolul „Ankh” – hieroglifa egipteană antică ce reprezintă conceptul de viață.

Atât femeile, cât și bărbații din clasa superioară purtau pantofi cu toc înalt doar în scopuri ceremoniale. Cu toate acestea, înregistrările istorice arată că și măcelarii din Egiptul antic purtau tocuri înalte, dar nu ca o declarație de clasă sau în scopuri ceremoniale, ci dintr-un motiv practic – acela de a se feri de sângele animalelor sacrificate.

În Orientul Mijlociu, tocurile înalte erau percepute, de asemenea, ca un obiect de funcționalitate. Călăreții persani purtau pantofi cu toc pentru că îi ajutau să își țină picioarele în scara de la șa, să se ridice pe cal fără să-și piardă stabilitatea și să tragă cu arcul. Acest tip de încălțăminte este ilustrat pe un bol ceramic din Persia din secolul al IX-lea.

Vechii romani și greci, atât bărbați, cât și femei, purtau sandale cu platformă numite Kothorni sau buskins. Însă, spre deosebire de călăreții persani sau de măcelarii egipteni, tocurile înalte erau purtate pentru a separa clasele sociale. În Roma antică, tocurile înalte erau folosite de prostituate.

Pantofii cu toc au ajuns un simbol al bogăției

Până în secolul al XVII-lea, tocurile de 2,5 centimetri erau norma pentru călăreții persani, atât pe cai, cât și în afara lor. Întrucât deținerea de cai era un simbol al bogăției, pantofii cu toc au ajuns să semnifice bogăție și putere.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, șahul persan a trimis o delegație de soldați pentru a stabili relații cu lideri străini din Rusia, Germania și Spania. Aristocrații europeni au adoptat tocurile ca simbol al virilității și al măiestriei militare.

Moda masculină din secolul al XVII-lea era axată pe evidențierea picioarelor: tocurile înalte, ciorapii strâmți și colorați și pantalonii largi, fără mâneci – toate acestea ajutau la evidențierea gambelor și coapselor bine tonifiate ale bărbaților.

Regele pantofilor cu toc

Ludovic al XIV-lea a fost poate cel mai celebru purtător de pantofi cu toc din istorie. Sub domnia lui, cu cât era mai înalt și mai roșu tocul, cu atât era mai puternic cel care îl purta. În anul 1670, el a adoptat un edict ce prevedea că doar nobilimea putea purta tocuri.

În plus, tocul roșu era simbolic: arăta că purtătorul său era suficient de bogat pentru a nu-și murdări pantofii și că era suficient de puternic pentru a-și strivi dușmanii în picioare. Regele Soare permitea doar celor care îi erau favorabili să poarte tocuri roșii. Astfel, în picturile de la curte se vede cine este în grațiile sale și cine nu, după culoarea tocurilor.

Cum au „furat” femeile de la bărbați

Pantofii au devenit din ce în ce mai diferențiați în funcție de gen, pe parcursul secolului al XVIII-lea: pantofii de damă au devenit mai înguști și mai frumos decorați, iar tocurile au devenit mai înalte, în timp ce pantofii de bărbat au devenit mai largi, mai robuști și mai puțin delicați. În consecință, bărbații au încetat să mai poarte tocuri în jurul anului 1730, ca o reacție împotriva presupusei lor feminizări.

Bărbații aristocrați au renunțat să mai poarte tocuri odată cu Revoluția franceză din 1789. Cu toate acestea, unele stiluri de viață încă acceptau purtarea tocurilor masculine. Cowboy-ul este un exemplu perfect în acest sens. O actualizare modernă a tocului cavaleriei persane, cizma de cowboy este un toc cât se poate de masculin în lumea de astăzi.

Tocul înclinat și rotunjit este numit și „toc cubanez”, în semn de respect față de moștenirea hispanică a stilului – un exemplu este dat de pantofii dansatorilor de flamenco. The Beatles au contribuit la popularizarea tocului cubanez în anii 1960 și 1970. „Cizmele Beatle”, așa cum erau numite, erau o variantă a cizmei Chelsea: cizme strâmte, înalte până la gleznă, cu vârf ascuțit și toc cubanez.

Legenda spune că, în octombrie 1961, John Lennon și Paul McCartney au văzut o pereche care le-a plăcut într-un magazin din Chelsea și au comandat patru perechi cu toc cubanez pentru a se potrivi cu noua lor imagine publică.

Pe de altă parte, David Bowie a împins limitele modei de gen de-a lungul carierei sale. Era cunoscut pentru faptul că purta tot felul de pantofi cu toc, de la unii înalți până la unii cu platformă. Alter-ego-urile artistului – precum Ziggy Stardust, Thin White Duke și Major Tom – au adus moda androgină în centrul atenției. Tocurile, rochiile, machiajul și sex-appeal-ul l-au ajutat să se simtă „supraomenește”.

În orice caz, în general, bărbații au încetat să mai poarte tocuri atunci când acestea au devenit un element de bază al modei feminine la mijlocul secolului al XVIII-lea. În timp ce tocurile bărbaților simbolizau cândva puterea, bogăția și masculinitatea, astăzi acestea tind să împingă limitele normelor de gen.