Hans Istețul, calul care făcea calcule matematice și să citească ceasul

Într-o curte pavată din partea de nord a Berlinului, o mică mulțime se adunase pentru a urmări cum un vechi profesor de matematică de liceu demonstra strălucirea unui elev neobișnuit. Bărbatul, în vârstă de șaizeci și ceva de ani, stătea mândru, cu o pălărie neagră ce îi acoperea părul alb.

În stânga lui se afla elevul – un impresionant cal rusesc, numit Clever Hans (Istețul Hans, n.r.).

Timp de mai bine de un deceniu, profesorul Wilhelm von Osten l-ar fi ajutat pe calul Hans să își dezvolte o serie de abilități nebănuite. Von Osten punea o întrebare, iar Hans răspundea corect, dând din cap, pentru un „da” sau un „nu”, sau bătând din picior pentru a indica numere.

Conform profesorului, Istețul Hans nu doar că putea număra, dar putea să facă aritmetică mult dincolo de elementele de bază. „Cât face 2/5 plus 1/2?”, întreba von Osten. Hans răspundea cu nouă bătăi, urmate de alte zece pentru a indica faptul că răspunsul era 9/10. „Care este rădăcina pătrată din 16?”.

Hans bătea de patru ori.

Istețul Hans putea chiar să rețină întrebări formulate inteligent: „Am un număr în minte. Îl scad pe 9 și am 3 ca rest. Care este numărul pe care îl aveam în minte?”. Urmau 12 lovituri de copită. „În numărul 365287149, plasez o zecimală după 8. Câte sunt acum la suta?”, insista von Osten. Hans îi răspundea prompt cu cinci bătăi.

Ce alte abilități ar fi avut calul Hans Istețul

Profesorul mai demonstra că Hans Istețul putea indica direcții prin întoarcerea capului, putea face diferența între „stânga” și „dreapta”, putea să identifice culorile, să citească ceasul, să recunoască și să identifice cărțile de joc și să înțeleagă un număr mare de concepte diferite.

Calul uimea mulțimile silabisind cuvinte și nume de oameni cu ajutorul unor bătăi, în care o bătaie este un „A”, două bătăi un „B” și așa mai departe. În plus, Hans dădea dovadă de o memorie excelentă și se pare că avea în minte întregul calendar anual. Ai fi putut să-l întrebi: „Dacă a opta zi a lunii este marți, care este data următoarei zile de vineri?”, iar el ar fi răspuns.

Totodată, Hans putea să recunoască oameni în fotografii, să distingă între pălăriile de paie și cele de fetru, să cunoască diferitele culori și așa mai departe. După unele estimări, inteligența acestui cal ar fi fost similară cu cea a unui copil de 13 sau 14 ani.

În mod firesc, Hans a stârnit curiozitatea multor psihologi, zoologi și experți în diverse alte domenii. Era o perioadă în care studiile referitoare la cogniția animalelor și procesele mintale ale acestora erau puține și foarte rare. Consensul general era că animalele erau incapabile să manifeste o inteligență antropomorfă.

„În niciun caz o activitate animală nu trebuie interpretată în termenii unor procese psihologice superioare”, avertiza C. Lloyd Morgan, un respectat psiholog britanic din secolul al XIX-lea. Morgan credea că facultățile mintale superioare ar trebui să fie luate în considerare ca explicații doar dacă facultățile care se află mai jos pe scara evoluției și dezvoltării psihologice nu pot explica un comportament. Acest lucru este cunoscut sub numele de Canonul lui Morgan și este un precept fundamental al psihologiei animale comparative.

Descoperirea specialiștilor cu privire la realele abilități ale Istețului Hans

În fața atenției tot mai mari din partea presei, consiliul german de educație a numit o comisie pentru a investiga afirmațiile științifice ale lui von Osten. Această comisie era formată dintr-un veterinar, un manager de circ, un ofițer de cavalerie, mai mulți profesori și directorul grădinii zoologice din Berlin. În urma unor teste extinse, comisia a concluzionat, în anul 1904, că nu au fost implicate trucuri în performanța lui Hans.

Din câte se putea spune, abilitățile lui Hans erau reale. Comisia a încredințat apoi evaluarea lui Oskar Pfungst, un tânăr psiholog care lucra în laboratorul celui care conducea comisia. Pfungst a conceput un set atent de experimente și a început să-l testeze pe Hans.

Pentru a exclude posibilitatea ca von Osten să-i dea în secret răspunsurile lui Hans, l-a scos pe von Osten din scenă și a fost plăcut surprins când Hans a reușit să obțină răspunsul corect chiar și atunci când von Osten nu era cel care punea întrebările.

Eliminând probabilitatea de fraudă, von Osten a început să examineze dacă Istețul Hans primea indicii, necunoscute celui care punea întrebările, prin citirea unor schimbări subtile în comportamentul, postura, tonul etc. al celui care punea întrebările. Pentru a confirma acest lucru, Pfungst a ținut răspunsurile ascunse celui care punea întrebările. Imediat, precizia lui Hans a scăzut.

Oskar Pfungst a explicat procedura acestui test: „Domnul von Osten a șoptit un număr la urechea calului, astfel încât niciuna dintre persoanele prezente să nu poată auzi. După aceea am procedat la fel. Hans a fost rugat să adune cele două numere.

Deoarece fiecare dintre experimentatori cunoștea doar propriul număr, suma, dacă era cunoscută de cineva, putea fi cunoscută doar de Hans. Fiecare astfel de test a fost repetat imediat, rezultatul fiind cunoscut de către experimentatori. În 31 de teste în care metoda a fost procedura fără cunoaștere, 3 dintre răspunsurile calului au fost corecte, în timp ce în cele 31 de teste în care metoda a fost procedura cu cunoaștere, 29 dintre răspunsurile sale au fost corecte.

Întrucât cele trei răspunsuri corecte în cazurile în care procedura a fost fără cunoaștere au fost în mod evident accidentale, rezultatele acestei serii de experimente arată că Hans era incapabil să rezolve probleme aritmetice.”

Psihologul Oscar Pfungst a constatat, de asemenea, că atunci când interlocutorul stătea mai departe de Hans decât în mod normal, calul avea probleme în a răspunde corect la întrebări.

„Distanța obișnuită era de un sfert sau o jumătate de metru. Acest lucru este valabil pentru toate testele descrise până în prezent. Șaptezeci de teste care au fost efectuate în scopul de a descoperi influența modificării distanței au arătat că reacția calului la semnalul obișnuit al loviturii de cap a fost precisă până la o distanță de trei metri și jumătate.

La o distanță de trei metri și jumătate până la patru metri, a avut loc brusc o scădere de 60-70% a numărului de răspunsuri corecte. La o distanță cuprinsă între patru metri și patru metri și jumătate, doar o treime dintre răspunsuri au fost corecte, iar la o distanță mai mare de patru metri și jumătate nu a existat niciun răspuns corect.

Cele mai multe dintre aceste teste au fost efectuate în prezența noastră de către domnul von Osten, care avea impresia că testăm acuratețea auzului calului, în timp ce, de fapt, testam acuratețea percepției mișcărilor.”, a explicat psihologul.

Hans Istețul și dezamăgirea

La fiecare test efectuat de Pfungst, Hans a eșuat lamentabil. Chiar și memoria sa – unii oameni au încercat să explice presupusa inteligență a lui Hans prin memoria musculară – s-a dovedit a fi medie și nepotrivită pentru a realiza faptele uimitoare de care profesorul de matematică spunea că era capabil animalul.

După ce a devenit evident faptul că Istețul Hans depindea în totalitate de stimuli externi din partea celui care îl întreba, Pfungst a început să observe în schimb pe cei care îi întrebau pentru a înțelege ce fel de indicii dădeau oamenii în subconștient.

Psihologul a observat imediat că respirația, postura și expresia facială a unui interogator se modificau involuntar de fiecare dată când copita bătea. Pfungst a observat o tensiune accentuată în mușchii feței și ai gâtului celui care punea întrebările, pe măsură ce calul se apropia de răspunsul corect. Imediat ce se făcea ultima bătaie corectă, tensiunea era brusc eliberată. Acest lucru i-a dat un indiciu lui Hans că trebuie să se oprească din bătut.

După ce Pfungst a învățat să citească aceste indicii abia perceptibile la fel de bine ca Hans, a efectuat alte teste în care el a jucat rolul calului. Pfungst le-a cerut subiecților săi să se concentreze asupra unui anumit număr. Pfungst dădea apoi răspunsurile doar observând limbajul corporal al subiecților săi umani. Și mai incredibil a fost faptul că subiecții păreau incapabili să reprime aceste indicii subtile, chiar și atunci când erau conștienți de ele.

Cercetările lui Oskar Pfungst au dovedit că Istețul Hans era un observator excelent care putea citi semnalele microscopice de pe fața stăpânului său, iar această abilitate o depășea cu mult pe cea a omului obișnuit.

Însă, inteligența sa, în niciun caz, nu se apropia de cea a unui om.