Adevărata poveste din spatele Shogun

Ne aflăm în Japonia anului 1600 – o perioadă de mare neliniște după două secole de războaie civile. Aici, Blackthorne – bazat pe navigatorul William Adams, primul englez care a ajuns în Japonia în viața reală – trebuie să se asimileze unei realități brutale, străine, în timp ce un guvern fragil format din cinci regenți amenință să se rupă în   – care se pare că el însuși a fost marcat pentru a fi eliminat de către rivalii politici.

Ne aflăm în Japonia anului 1600, după două secole de războaie civile. Blackthorne, bazat pe navigatorul William Adams, de altfel primul englez care a călcat în Japonia, trebuie să facă față unei realități brutale, străine, în timp ce un guvern care se clatină, format din cinci regenți, amenință să rupă facțiuni beligerante după moartea lui Taikō (regentul imperial pensionat).

În condițiile în care misionarii catolici reprezintă o prezență și mai antagonistă față de protestantul Blackthorne, supraviețuirea sa poate depinde de o alianță cu Lordul Yoshii Toranaga.

Shogun, un bestseller mondial, scris de James Clavell în 1975, a fost vândut în 15 milioane de exemplare până în 1990.

Convertirea și cucerirea Japoniei

În 1600, dinamica puterii în lume era foarte diferită de cea de astăzi: Anglia protestantă a fost forțată să apere tronul Elisabetei I de invazia din 1588, Armada spaniolă intenționând să reinstaureze catolicismul și să pună capăt sprijinului englezesc pentru independența Olandei față de Spania.

Această din urmă țară avea să se afle, până în acel moment, într-o uniune dinastică cu Portugalia; cele două puternice state iberice împărțiseră anterior domeniile oceanice de dincolo de Europa între imperiile lor vaste prin Tratatul de la Tordesillas din 1494.

O avangardă a explorării globale, Portugalia a descoperit Japonia în 1543 – și a început să comercializeze cu aceasta bunuri occidentale, cum ar fi arme de foc, răspândind totodată credința catolică prin intermediul misionarilor iezuiți. Acest context servește drept fundal pentru călătoria perfidă a lui Blackthorne în deschiderea cărții Shogun.

Portughezii și spaniolii aveau două obiective: primul era să convertească Japonia la creștinism… al doilea era să cucerească în cele din urmă Japonia – Thomas D Conlan

„Portughezii (și spaniolii) au avut două obiective”, explică Thomas D Conlan, profesor de studii și istorie a Asiei de Est la Universitatea Princeton și autor al cărții Samurai and the Warrior Culture of Japan, 471-1877: A Sourcebook.

„Primul era să convertească Japonia la creștinism. A doua a fost de a cuceri în cele din urmă Japonia prin convertirea la creștinism a lorzilor de rang înalt. Dar trebuiau să meargă cu grijă… din punct de vedere militar, portughezii pur și simplu nu puteau concura cu puterea japoneză.”

Într-adevăr, o astfel de precauție a fost înregistrată încă din 1552 de către unul dintre primii vizitatori occidentali în Japonia. „Sunt foarte politicoși unii cu alții, dar nu și cu străinii, pe care îi disprețuiesc cu desăvârșire”, spunea misionarul catolic Francis Xavier despre populația locală într-o scrisoare adresată Societății lui Iisus din Europa.

„Sunt, pe scurt, un popor foarte războinic și sunt implicați în războaie continue între ei.”

„Perioada statelor războinice”

În acea perioadă, Japonia se afla în mijlocul unor tulburări lungi și haotice – de aici și tensiunile care păreau gata să izbucnească în Shogun. Cunoscută sub numele de Sengoku Jidai sau „perioada statelor războinice” (aproximativ 1467-1615), aceasta a fost o epocă definită de războaie civile aproape constante, în timp ce lorzii feudali se angajau într-o luptă pentru controlul total al țării.

Samuraii se conformau unui cod moral strict care se referea la idealurile războinicului cultivat.

După cum a afirmat Danny Chaplin, autorul cărții Sengoku Jidai. Nobunaga, Hideyoshi și Ieyasu: Trei unificatori ai Japoniei, explică, credințele lor proveneau din mai multe tradiții religioase: „De la budism, samuraii au învățat să nu se teamă de moarte, întrucât sinele era oricum o iluzie. De la Shinto, samuraiul a învățat să-și venereze strămoșii, împărtășindu-i un profund sentiment de loialitate și continuitate. De la confucianism, a învățat rudimentele comportamentului față de ceilalți în cadrul unei societăți strict ierarhizate.”

Dar, în ciuda acestor virtuți, ei erau, de asemenea, nemiloși în menținerea ordinii. De exemplu, pentru a menține onoarea, samuraii permiteau o reacție imediată ca răspuns la o manevră percepută de un membru al claselor inferioare; kiri-sute gomen sau „autorizația de a tăia și de a pleca” este demonstrată la începutul noii serii brutale, când un țăran își pierde capul (atât la propriu, cât și la figurat) pe stradă.

În plus, loialitatea față de stăpânire era primordială în valorile samurailor – iar moartea în acest serviciu era considerată o onoare. A cădea în mâinile inamicului – sau a avea o soartă lipsită de bărbăție – era considerat în trecut o rușine. Aceste idealuri (prevalente până în epoca modernă, cu piloții kamikaze din cel de-al Doilea Război Mondial) ar fi întruchipate cel mai bine prin actul de seppuku, sau sinuciderea prin auto-eviscerare.

Shogun și „vremurile brutale”

„Erau vremuri brutale”, spune Chaplin; săbiile katana erau frecvent „testate” pe prizonieri condamnați, iar prelevarea a mii de capete ca trofee în timpul luptelor ”era practicată pe scară largă de către samurai”.

Poate că seppuku în sine – adesea oferit ca un „privilegiu” samurailor învinși în luptă, dar și favorizat ca metodă de pedeapsă capitală, deoarece familia victimei era mai puțin probabil să caute răzbunare pentru o moarte autoprovocată – a caracterizat acest spectacol mai mult decât orice altceva.

Într-un incident celebru, Taiko a ordonat chiar ca nepotul său deja exilat să moară prin sinucidere în 1595 pentru a evita o potențială contestare a succesiunii moștenitorului său. O astfel de cruzime a contribuit la percepția occidentală asupra japonezilor: „Europenii au fost șocați că Hideyoshi ar fi făcut acest lucru unei rude apropiate”, spune Conlan.

Perioada Sengoku avea să atingă apogeul cu Bătălia de la Sekigahara din 1600 – cea mai mare și, fără îndoială, cea mai importantă din istoria feudală japoneză, care s-a soldat cu până la 36.000 de morți sau răniți grav într-o singură zi.

Este un eveniment care pare să se profileze la orizont în Shogun. În urma acestuia, Japonia va intra într-o nouă eră, Edo – definită de peste 250 de ani de pace relativă, de o politică externă izolaționistă (cu intenția de a înlătura influențele coloniale și religioase ale Spaniei și Portugaliei), precum și de interzicerea și persecutarea creștinilor.

Cu puțin noroc, Blackthorne ar putea ajunge în această perioadă – ceea ce este mai sigur, însă, este că va trebui să înfrunte mai întâi orori grave.