Boala ce a salvat vieți. Ce a fost sindromul K și cum a scăpat de la moarte sute de oameni

O boală numită sindromul K a salvat vieți, într-un spital din Roma condus de călugări catolici. Medicul-șef, Giovanni Borromeo, a complotat cu alți medici într-un mod ingenios ca să scape de la moarte sigură sute de oameni. Și au reușit.

În spatele ușilor închise ale spitalului Fatebenefratelli din Roma se afla o secție plină de pacienți care erau tratați pentru sindromul K. Această boală nouă și necunoscută – al cărei nume evoca Sindromul Koch (tuberculoza) – a fost un factor de descurajare puternic pentru soldații naziști ocupanți care făceau percheziții de rutină în spital în căutarea evreilor, partizanilor și antifasciștilor. Temându-se de infecție, naziștii nu au îndrăznit să intre în salon, îndreptându-și atenția în altă parte.

Pacienții din această secție fuseseră spitalizați și clasificați ca suferind de Sindromul K la sfârșitul anului 1943. La data de 16 octombrie a aceluiași an, naziștii au scotocit ghetoul evreiesc și alte zone din Roma, deportând aproximativ 1.200 de evrei. Doar 15 au supraviețuit lagărelor. După aceea, medicii și călugării spitalului au primit un număr tot mai mare de pacienți. Acești pacienți erau, însă, refugiați. Sindromul K era o boală inventată.

Curajul lor a intrat în istorie

Sindromul K a fost creat de Giovanni Borromeo, medicul șef al spitalului, cu ajutorul celorlalți medici, cu intenția de a-i salva pe evreii și antifasciștii care se refugiau acolo. Născut în 1898, Borromeo a fost un antifascist declarat.

Înainte de a prelua postul de la spitalul Fatebenefratelli, i s-a oferit postul de medic-șef în alte două spitale, dar a refuzat, pentru că acestea cereau să devină membru al Partidului Fascist. A acceptat postul de la Fatebenefratelli deoarece acesta era condus de călugări catolici și, în conformitate cu un acord între Biserica Catolică și regimul fascist, era, prin urmare, considerat un spital privat. Acolo, angajaților nu li se cerea să aparțină unui partid politic.

În cadrul spitalului, Borromeo a angajat mulți medici care fuseseră discriminați de către regim din diverse motive. Printre aceștia se număra medicul evreu Vittorio Emanuele Sacerdoti, care a ascuns în spital o parte dintre supraviețuitorii evenimentelor din 16 octombrie. În lunile următoare, acesta a devenit un centru de rezistență politică.

Însă, rezistența antifascistă de la Fatebenefratelli nu s-a limitat la Sindromul K. În colaborare cu călugării, Borromeo și aliații săi au instalat o stație radio în interiorul spitalului și au folosit-o pentru a comunica cu partizanii în vederea organizării luptei lor. Când Borromeo și călugării și-au dat seama că naziștii au identificat poziția radioului, au aruncat totul în Tibru.

Poziția lui Fatebenefratelli pe Insula Tibrului și apropierea sa de ghetou au creat suspiciuni în rândul oficialilor naziști. Borromeo și colegii săi s-au pregătit pentru inevitabila vizită. Evreii spitalizați (și alți pacienți „politici”) erau menționați în documentele oficiale ca suferind de Sindromul K. Numele, însă, era și el un fel de glumă riscantă: Borromeo a numit boala fictivă „K” după Albert Kesselring sau Herbert Kappler.

Kesselring era comandantul-șef nazist din sud și i-a ordonat lui Kappler, care era șeful poliției naziste din Roma, să efectueze masacrul de la Peșterile Ardeatine, unde au fost ucise 335 de persoane (soldați și civili). Atât Kesselring, cât și Kappler au fost judecați pentru crime de război și condamnați după încheierea acestuia.

„Sindromul K” a devenit în curând un cod care se referea la persoanele ascunse în spital. Adriano Ossicini (care mai târziu a devenit ministrul italian al sănătății în anii 1990), printre alții, i-a scris mesaje lui Borromeo în care îi cerea un număr precis de paturi care să fie rezervate pentru pacienții K, care urmau să ajungă la spital în zilele următoare. Spitalul a acceptat refugiați până în ziua în care aliații au intrat și au eliberat Roma.

Medicul-șef a luat naziștii de mână și le-a înghețat sângele în vene

Pietro Borromeo, fiul lui Giovanni, a dezvăluit că, așa cum era de așteptat, la sfârșitul lunii octombrie, naziștii au căutat evrei și antifasciști la Fatebenefratelli. Borromeo le-a făcut turul spitalului și le-a descris, în detaliu, efectele teribile pe care Sindromul K le-a avut asupra victimelor sale. După ce a făcut acest lucru, i-a invitat să cerceteze saloanele. Naziștii, despre care Pietro Borromeo spune că erau însoțiți de un medic, au respins invitația și au plecat fără a mai cerceta.

Există versiuni diferite despre modul în care naziștii i-au căutat pe evrei în spital, diferite relatări despre rătăcirea lui Borromeo și estimări variate ale numărului de vieți salvate. Fiecare versiune confirmă invenția Sindromului K.

Pietro Borromeo a sugerat că a fost vorba despre o campanie planificată și sistematizată în lupta împotriva fascismului, în timp ce medicii Ossicini și Sacerdoti au sugerat, dimpotrivă, că a fost în mare parte improvizată, una dintre numeroasele forme de rezistență spontană și neorganizată la dictatură.

Oricare ar fi realitatea poveștii, știm că Sindromul K i-a ținut pe naziști departe de „pacienți” și că boala inventată a salvat multe vieți. Curajul lui Borromeo a fost recunoscut atât în Italia, cât și la nivel internațional.

În 2004, la mulți ani după moartea sa în 1961, Yad Vashem, memorialul oficial israelian al victimelor Holocaustului, l-a recunoscut ca fiind unul dintre cei drepți între popoare, o onoare acordată celor care și-au riscat viața pentru a salva evrei în timpul Holocaustului.

La fel ca alți bărbați și femei care i-au ascuns pe evrei în casele lor, în spații publice sau care au mințit pentru a-i salva, medicii și călugării de la Fatebenefratelli și-au pus viața și libertatea în mare pericol.

Oficialii naziști de la Roma nu au conștientizat niciodată faptul că Sindromul K nu exista. Acesta a fost un caz în care dezinformarea, frica și ignoranța au funcționat ca o forță a binelui.