Cel mai scurt război din istorie. Ar fi durat mai mult să ajungi la muncă sau să gătești
La 25 august 1896, sultanul de Zanzibar, Hamad bin Thuwaini, a murit.
Nepotul său, Khalid bin Bargash, a preluat puterea prin forță aproape imediat. Dar războiul iminent nu era între rude. Zanzibar – o insulă mică de pe coasta Africii de Est, care acum face parte din Tanzania – era o țară independentă în care britanicii stabiliseră un protectorat.
Deși sultanul era în mod clar sub dominația lor, îndoielile sale îl făcuseră să creeze o armată de 1.000 de oameni care erau loiali doar tronului. La moartea acestuia, Hamud Mohammed, care a consimțit, urma să fie ales sultan, dar Khalid bin Bargash a condus această forță militară în avantajul său.
O industrie înfloritoare a cuișoarelor îi ținea pe englezi profund interesați de afacerile statului. În mod firesc, când nepotul regal a dat de înțeles că nu va fi controlat, aceștia au fost furioși. Mai mult, știau despre rezistența fără echivoc a lui Khalid la abolirea sclaviei – o cauză la care fratele său cedase cu mult timp în urmă.
„Nu credem că ați deschide focul asupra noastră”
Diplomația a fost prima lor opțiune. La ora 8 dimineața, șeful diplomaților, Basil Cave, i-a transmis un avertisment oficial lui Khalid, cerându-i să se predea. A merge împotriva ordinelor directe ale britanicilor ar fi însemnat invitarea bombardării sultanatului ca represalii. Khalid nu a părăsit palatul – cel puțin nu pentru o vreme.
În acea seară, Cave a trimis o telegramă la Foreign Office întrebând: „Suntem autorizați ca, în cazul în care toate încercările de a găsi o soluție pașnică se dovedesc inutile, să tragem asupra palatului?”.
Cu un răspuns afirmativ la rebeliunea flagrantă, trupele britanice au navigat pe ape cu navele lor pentru a ajunge în orașul de coastă. Un alt avertisment i-a fost adresat lui Khalid pe 26 august, dar abia în dimineața următoare acesta a răspuns spunând: „Nu avem nicio intenție de a coborî steagul și nu credem că ați deschide focul asupra noastră”.
Declarația de război și finalul lui, cât o pauză de masă
Forțele din Zanzibar au fost pregătite cu artileria lor – cea mai mare parte din ea fusese un cadou din partea protectoratului. Observația insurgentă a lui Khalid declarase în cele din urmă război. A urmat un bombardament puternic, neegalat ca mărime sau forță de armata Zanzibarului. Numărul modest al acestora nu se putea compara cu navele de război britanice puternic populate, numite HMS Philomel și HMS Rush.
Navele de rezervă s-au alăturat și ele conflictului.
Obuzele de luptă au inundat coasta și în 30-45 de minute iahtul regal s-a scufundat, doborând peste 500 de soldați și civili. Doar un singur ofițer britanic a fost rănit pe toată această durată. Singurul turn cu ceas din zonă a fost doborât, motiv pentru care rapoartele nu au putut niciodată să definească durata exactă a încercării.
Dar nu ar fi putut fi mai mare de o oră.
Khalid a supraviețuit totuși pierderii și a fugit la consulatul german din apropiere pentru a se refugia. De acolo a fost exilat în afara țării. Germanii i-au asigurat pe britanici că nu vor fi deranjați de Khalid, iar Hamud bin Muhammed a fost restaurat ca lider ales al sultanatului.
Potrivit lui Hew Strachan, un istoric militar de la Universitatea Oxford, „un individ nu poate merge la război. Este o activitate de grup”.
Sultanatul a continuat să existe în condițiile unor reguli stricte de conformitate până în anii 1960, când a fuzionat cu Tanzania. Khalid a mai trăit ani de zile, până când a murit în Mombasa britanică în 1927. Următorul război care s-a apropiat cel mai mult de ruperea Anglo-Zanzibarului a avut loc în 1967.
Nici unul, însă, care să poată fi descris la fel de vioi ca „au venit, au văzut, au cucerit”.
