Cum arăta viața copiilor din Roma Antică. Se căsătoreau la 13 – 14 ani, dar își ascultau tatăl și până la 30 de ani

Viața copiilor din Roma Antică era cât se poate de dură. Familiile li se dezbinau ușor, riscau să piardă legătura cu mamele lor și să trăiască numeroase traume – asta dacă supraviețuiau până la vârsta adultă. Într-un paradox imens, erau considerați adulți de la 13 – 14 ani, când se și căsătoreau, dar rămâneau sub influența tatălui lor chiar și până la 30 de ani.

Primii ani de viață, într-un pericol imens

Mulți copii nu reușeau să ajungă adulți. Nașterea și primele șase luni de viață erau deosebit de periculoase din cauza complicațiilor natale și a nașterilor premature. Apoi, în primii aproximativ zece ani de viață, puteau muri din cauza unor boli precum rujeola și gripa, pentru care nu existau vaccinuri.

Copiii romani care supraviețuiau trebuiau să se confrunte cu trauma decesului fraților lor. Cei decedați erau amintiți de familii în fiecare an. Romanii organizau an de an, în luna februarie, un festival de nouă zile în care aceștia erau comemorați.

Educația copiilor la Roma

În prezent, considerăm copilăria și anii de tinerețe ai unei persoane ca având etape distincte. Odată ce ajungeau la 13 sau 14 ani, romanii erau considerați deja tineri adulți, nu adolescenți, cum sunt considerați în prezent tinerii începând de la aceste vârste.

Sistemul educațional roman reflecta programul de învățământ care evoluase în cadrul societăților grecești încă din secolul al VI-lea î.Hr. Cei bogați aveau profesori particulari, în timp ce alții frecventau echivalentul roman al școlilor. Acolo învățau să citească și să scrie bine latina, dar și greaca, limba de cultură.

Programa școlară se axa pe gramatică, retorică și filozofie înainte de toate, în timp ce erau incluse și elemente de mitologie și literatură greacă și romană. Băieții trebuiau să exceleze în retorică, oratorie și filozofie pe măsură ce înaintau în vârstă, școala stoică fiind primordială în acest din urmă domeniu. În schimb, fetele trebuiau să învețe să coasă și să conducă o gospodărie.

Familiile și divorțul în Roma Antică

O proporție enormă de copii romani a fost afectată de divorț. Cu toate acestea, spre deosebire de majoritatea societăților premoderne, romanii erau foarte liberali în ceea ce privește abordarea divorțului.

Cele mai multe societăți le-au cerut persoanelor căsătorite să justifice o separare legală prin evidențierea infidelității partenerului sau a unui alt motiv care să impună încetarea uniunii lor. Însă, pentru romani, era suficient ca unul dintre cei implicați să decidă că nu mai dorește să fie căsătorit cu celălalt.

Dacă se săturau de soțul sau soția lor, romanii puteau iniția procedura de divorț și puteau trece destul de ușor la un nou soț sau la o nouă soție.

Acest lucru a făcut ca mulți copii romani să își vadă părinții separați. Implicațiile acestei situații erau considerabile, deoarece afectau relația dintre mamă și copil, întrucât copiii rezultați din căsătorie mergeau întotdeauna să locuiască cu tatăl.

Desigur, contactul cu mama ar fi fost menținut, dar nu se poate să nu fi existat un impact asupra psihologiei copilului. În plus, deoarece divorțul era foarte frecvent în epoca romană, copiii creșteau adesea cu frați vitregi.

Adopția în epoca romană

Un alt element al copilăriei romane care trebuie să fie avut în vedere, în special în cazul fiilor și fiicelor din clasele superioare, este prevalența adopției în societatea romană. Adopția era foarte răspândită. Mulți romani adoptau persoane din afara clanului lor sau o rudă apropiată, cum ar fi un văr primar, un nepot sau o nepoată.

Adesea, acest lucru a fost întreprins ca o modalitate de a alege un moștenitor demn, mai degrabă decât să se bazeze pe loteria liniilor de sânge. Exemplul preeminent în acest sens a fost Octavian, care a fost adoptat de unchiul său străbun, Iulius Cezar.

Majoritatea împăraților iulio-claudieni care i-au urmat lui Caesar Augustus până la Nero în anii 60 d.Hr. au fost rude adoptate în cadrul familiei iulio-claudiene mai largi. Acest model a fost și mai extrem în secolul al II-lea d.Hr. când fiecare dintre așa-numiții „Cinci împărați buni”, Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius și Marcus Aurelius, și-a adoptat succesorul. Astfel, mulți copii romani fie au fost adoptați, fie au crescut în gospodării în care aveau frați sau surori adoptive.

Vârstele la care se căsătoreau romanii

După cum am menționat deja, în general, romanii începeau să fie considerați tineri adulți cam în aceeași perioadă în care am considera că astăzi copiii devin adolescenți. În plus, nu era neobișnuit ca romanii să se căsătorească atunci când aveau doar 13 sau 14 ani.

Cu toate acestea, din cauza naturii patriarhale a societății romane, capul familiei avea controlul asupra deciziilor pe care le luau fiii și fiicele lor până la moartea sa. Nu se poate spune că cineva a fost un adult pe deplin independent până la moartea „paterfamilias” (părintelui familiei, n.r.).

Acest lucru a reprezentat un impediment major pentru dezvoltare în societatea romană. Fiii de treizeci de ani încă se supuneau voinței tatălui lor. Astfel, a existat o contradicție ciudată în modul în care copilăria se încheia devreme la romani, dar persista, totuși, în ceea ce privește lipsa de independență, ce continua adesea până la vârsta considerată adultă în prezent.