Legea anti-urâți. Ce amendă trebuia să plătești dacă nu arătai bine pe stradă
Nu, nu este o glumă. Au existat legi „anti-urâți”, în anii 1800, în Statele Unite ale Americii. În baza acestora, puteai fi amendat dacă nu arătai bine în public.
Inițial, legile interziceau apariția în public a oricărei persoane care era „bolnavă, mutilată sau deformată în vreun fel, astfel încât să aibă un aspect inestetic sau dezgustător”.
Aceste legi au început să intre în vigoare chiar în pragul Războiului Civil American și veneau cu definiții stricte ale urâțeniei, ce depășeau clasele sociale și statutele economice.
De ce au fost adoptate legi anti-urâți
Undeva în 1867, în San Francisco a fost adoptată una dintre primele legi anti-urâți, cu scopul de a interzice cerșitul pe stradă și pentru a împiedica anumite persoane să apară pe străzi și în locuri publice.
În vremuri de război și teroare, autoritățile credeau că oamenii urâți nu ar fi devenit decât un lucru în plus de care să se sperie populația generală. Străzile au fost „curățate” prin această lege, astfel încât „o doamnă cu o sănătate delicată” să se poată plimba fără să se teamă de monstruozitățile diforme care i-ar fi putut apărea în câmpul vizual.
Cuvinte precum „dezgustător”, „inestetic”, „diformitate” și altele și-au făcut loc în majoritatea ordonanțelor din toate statele americane, dar fiecare lege avea propria versiune care interzicea actele de cerșetorie și vagabondaj pentru cerșetori cu aspect urât. Astfel de versiuni ale legilor anti-urâți au fost bine primite de americani.
Un articol din Chicago Tribune numea îndepărtarea de pe străzi a cerșetorilor urâți ca fiind un beneficiu public. Pe de altă parte, americanii erau fascinați de artiștii ciudați care îi distrau la circuri.
În anul 1881, James Peevey a adoptat o ordonanță în Consiliul Local din Chicago ca lege împotriva cerșetorilor care își prezentau „infirmitățile” pentru a provoca milă și a obține bani.
Ce amenzi le erau date urâților
Legea prevedea sancționarea cu o amendă de la 1 la 50 de dolari a oricărei persoane sărace care corespundea criteriilor, iar aceasta era trimisă la azilul de săraci din Cook County. O excepție era admisă pentru soldații mutilați, din respect pentru veteranii de război.
De-a lungul timpului, memoriul lui Peevey a fost dezbătut pe larg și revizuit pentru a include definiții meticuloase ale urâțeniei, care au fost apoi puse în aplicare într-una dintre cele mai inumane legi. Aceasta a inclus interdicții de la locuri de muncă, precum și discriminare socială pentru diferite grupuri de persoane cu deformări fizice.
Citește și: Previziunea apocaliptică pentru anul 2060. Ziua în care Newton s-a lepădat de știință
Însă, la acea vreme, legea nu era o una generală împotriva persoanelor diforme, ci doar împotriva celor care nu se puteau întreține din punct de vedere financiar. Interdicțiile pentru persoanele cu dizabilități care nu se pot susține economic a devenit cea mai puternică nuanță a acestor ordonanțe. Originea acestei legi din Chicago este neclară, dar mulți au atribuit-o de atunci demersurilor făcute de Peevey împotriva săracilor.
Prăpastia dintre bogați și săraci, adâncită
Prăpastia dintre bogați și săraci, acceptați și neacceptați, a început astfel să se adâncească.
În timp ce soldații și artiștii contemporani aveau un loc în societate, cei fără loc de muncă erau împinși tot mai mult la marginea acesteia. În acele zile, consiliul municipal refuza să accepte o diferență între cei care cerșeau pentru că erau prea leneși să muncească și cei care cerșeau pentru că nu-și găseau de lucru. Înțelegerea generală era că nouă din zece astfel de cerșetori diformi erau hoți și mincinoși care își foloseau înfățișarea pentru a câștiga bani.
Conform acestei definiții, chiar și vagabonzii au fost curând incluși în aceeași categorie cu persoanele cu handicap care nu munceau.
Ca răspuns, Consiliul Local a decis să închidă toate ușile pentru toți oamenii care corespundeau descrierii. Acestora li s-a interzis să ocupe anumite locuri de muncă și să intre în anumite locuri. Se credea că dacă puteai să ții un loc de muncă, erai demn. Dacă nu, erai urât.
Muncitorii industriali erau și ei exceptați de la lege atât timp cât își puteau găsi de lucru și se puteau întreține singuri. Cu toate acestea, credința că un muncitor nu poate păstra un loc de muncă fără a urma un tratament de reabilitare pentru afecțiunea sa nu era răspândită la acea vreme.
Cum puteai să nu fii urât
Prin urmare, nu li s-a oferit niciun sprijin concret acestor persoane și au fost lăsate să se descurce singure. Dar cât timp putea o femeie nevăzătoare să își continue munca de croitoreasă? Astfel, s-a permis ca linia de demarcație dintre legislațiile împotriva cerșetorilor și legile urâte să se estompeze.
Publicul general a început să ia aminte la lucrătorii feroviari care și-au pierdut un membru la muncă, iar Societatea de Ajutor a fost văzută oferind sprijin celor care, cu asistență temporară, puteau să se pună pe picioare.
Ideea de bază a rămas aceea că, dacă te puteai întreține singur, erai demn. Dacă nu, erai urât. Astfel, legile se aplicau publicului mai mult din motive economice decât de aspect.
Citește și: Cel mai controversat Papă din istorie
Abia la sfârșitul Primului Război Mondial s-au declanșat sensibilitățile. Pe măsură ce soldații se întorceau în număr mare, surzi și orbi sau mutilați, mentalitățile s-au schimbat în sensul acceptării persoanelor cu handicap. Acest lucru a fost așteptat de mult timp, deoarece, de-a lungul anilor, chiar și veteranii din Războiul Civil au luptat din greu pentru a primi pensii de invaliditate.
În anul 1974, legea „anti-urâți” fusese deja abrogată. Persoanelor cu dizabilități li s-a oferit treptat mai multă accesibilitate, iar în 1990 a fost adoptată Legea privind americanii cu dizabilități.
