Povestea de dragoste trecută cu vederea în „Societatea Zăpezii”. A înfruntat Anzii an de an, ca să-i ducă flori soției sale

„Pănă când moartea ne va despărți” – așa spune o parte din jurământul pe care și-l fac mirii la nuntă.

Însă, tatăl unuia dintre supraviețuitorii tragediei aviatice prezentate în filmul „Societatea Zăpezii” de pe Netflix n-a ținut cont de asta. A mers an de an la locul prăbușirii avionului, în Anzi, ca să le ducă flori soției și fiicei lui care n-au avut norocul să rămână în viață.

Fernando „Nando” Seler Parrado Dolgay, unul dintre supraviețuitorii tragediei aviatice din Anzi, din 1972, nu este o persoană sentimentală. A recunoscut că nu s-ar fi întors niciodată la locul prăbușirii avionului dacă nu ar fi fost tatăl său.

„Cimitirul meu este doar foarte departe”

„Se întorsese, înainte de a muri, de 18 ori la rând – 18! – pentru a pune flori pe mormântul iubitei sale soții și iubitei sale fiice și al prietenilor mei.”, a povestit Nando Parrado, care avea 22 de ani în momentul accidentului aviatic.

În prima lor călătorie către locul tragediei, tatăl său a adus ursulețul de pluș cu care fiica lui, sora lui Nando, Susy, dormea în fiecare noapte. „L-am întrebat: Tati, de ce faci asta în fiecare an? Mi-a răspuns: Oamenii merg la cimitire pentru a pune flori pe mormântul celor dragi – cimitirul meu este doar foarte departe.”

Tatăl supraviețuitorului a cerut să fie înmormântat lângă soția și fiica sa

Tatăl său a murit în 2008, la vârsta de 92 de ani. El a lăsat un bilet în care îl instruia pe Parrado să îi ducă cenușa la locul accidentului. În numele lui Parrado, un prieten de familie a făcut exact acest lucru, îngropându-l alături de soția și fiica sa la umbra Muntelui Seler.

„Tata spusese: Faraonii și gladiatorii și împărații romani, aveau monumente mari ca morminte. Noi avem toată gama de munți Anzi.”, a mai povestit Nando.

Nando Parrado s-a întors pentru ultima dată la locul tragediei în anul 2006, de data aceasta cu soția și fiicele sale. Ele i-au spus: „Vrem să vedem locul în care am fost creați, unde ne-am născut.”

La fața locului, prietenul său a făcut o fotografie cu Nando Parrado și familia sa privind spre muntele pe care el l-a escaladat. Este singura amintire pe care o păstrează din Anzi. „Ne poți vedea doar spatele, dar noi patru suntem acolo și asta îmi definește viața. Când am plecat din acel loc pentru a urca, nu aveam acea familie. O am acum”, a spus el.

Nando Parrado, lovitură cumplită după ce s-a trezit din comă

Tot ce-și amintește Nando Parrado din momentele de după prăbușirea avionului în Anzi este o gaură neagră adâncă și un gând recurent: „Sunt mort, sunt mort. Așa arată moartea. E atât de beznă, trebuie să fiu mort”. Au trecut ore, poate zile. Apoi a avut un nou gând – un indiciu că trăia: „Mi-e sete. Vreau apă. Dacă sunt mort, nu pot să vreau apă”.

Conștiința lui a crescut. De ce era rece? De ce îi pulsa capul? Apoi, a auzit voci. Parrado a deschis ochii.

„Îmi amintesc fețele clare și frumoase ale prietenilor mei. Mă întrebau: ,Nando, ești bine? Nando, ești bine?. Nu eram bine.”

Parrado a fost inițial considerat mort, ceea ce s-a dovedit a fi un noroc imens. „M-au lăsat în zăpadă. Nu mi-au dat apă. Nu m-au hidratat”, a spus el. Neurologii aveau să-i explice mai târziu că frigul și deshidratarea au împiedicat ca rana de la cap să i se umfle și să-l ucidă. În cele din urmă, unul dintre prietenii săi l-a tras mai aproape de fuselaj și de restul grupului.

În cele din urmă, Nando s-a uitat în jurul lui. Se afla în interiorul unei fuselaj grav avariat care se rostogolise pe o parte. Era un dezastru. Și-a apăsat partea laterală a capului, cu părul plin de sânge coagulat, cu marginile oaselor sfărâmate. Prietenul său, Roberto Canessa, i-a explicat că avionul cu care călătoreau se lovise de un munte cu trei zile înainte, iar Parrado era inconștient de atunci. Gândurile lui Parrado s-au îndreptat imediat spre mama sa, Eugenia, și spre sora sa, Susy.

„Nando, mama ta a murit. Panchito a murit.”, i-au spus supraviețuitorii. Francisco „Panchito” Abal era cel mai bun prieten al său. Îl făcuse pe Parrado să îi cedeze locul de la fereastră în timpul zborului.

„Panchito era fratele meu. Locuia două sau trei zile pe săptămână în casa mea, îmi folosea hainele.”, a mai spus el. Susy era grav rănită, zăcând pe podea lângă cabina de pilotaj.

Cum a încercat Nando să își salveze sora. „Picioarele ei erau mov”

„M-am târât până unde era sora mea și am îmbrățișat-o pe podea. Ea nu se putea mișca. Nu putea să vorbească. Putea doar să-și miște ochii. Își pierduse pantofii în accident și picioarele îi erau mov. Acestea sunt imaginile pe care le am. Am rămas cu ea. Am topit zăpada cu gura mea și i-am dat apă, pentru că nu aveam nimic. Nu aveam pahare”, a mai povestit Nando.

Parrado nu a plecat de lângă ea până a doua zi dimineață, când a ieșit afară clătinându-se. Ceea ce mai rămăsese din avion se oprise pe panta unui ghețar. Orizontul estic oferea doar vârfuri acoperite de zăpadă și văi prăbușite. În toate celelalte direcții erau încolțiți de munți. „Am văzut magnitudinea locului în care ne aflam. Este imens. Este imens. Și mi-am spus: La naiba. Asta o să fie oribil. Cum o să ieșim de aici? Nu ne vor găsi aici”, a spus el.

Parrado avea dreptate – nicio echipă de salvare nu i-a găsit. Dar, în decembrie 1972, la 72 de zile după ce zborul 571 al forțelor aeriene uruguayene a lovit o creastă și s-a prăbușit în adâncul Anzilor, el și alți 15 pasageri au reușit să iasă vii de pe munte. Este o poveste uimitoare de supraviețuire. La vremea respectivă, ziarele au numit povestea „Miracolul din Anzi”.

Nando Parrado, acum în vârstă de 74 de ani, care vorbește prin videocall de la casa sa din Montevideo, Uruguay, nu a văzut lucrurile așa: „Cred că a fost efortul unui grup de tineri care au avut încredere unii în alții dincolo de tot ceea ce vă puteți imagina. Iar rezultatul este că suntem în viață”.

Timp de 26 de ani, Nando Parrado n-a vorbit deloc despre tragedia aviatică. Îndurerat în urma tragediei, Nando a renunțat la studii și a fost în derivă pentru o perioadă de timp. Inițial, l-a ajutat pe tatăl său în afacerile sale, deși era interesat de domeniul curselor de mașini sportive. Apoi, timp de mulți ani, și-a construit o carieră de pilot profesionist de mașini de curse.

După ce s-a căsătorit, a renunțat la cursele profesioniste și a preluat afacerea de feronerie a tatălui său, alături de sora sa mai mare și de cumnatul său. În plus, a dezvoltat alte afaceri și a devenit o personalitate de televiziune în Uruguay. A scris împreună cu Vince Rause, în 2006, cartea „Miracle in the Andes: 72 Days on the Mountain and My Long Trek Home” („Miracol în Anzi: 72 de zile pe munte și lunga mea călătorie spre casă”, n.r.).