Secessio Plebis sau ce se întâmplă când cetățenii nemulțumiți de conducere părăsesc orașul

În Roma, cetățenii aveau mai multe drepturi, dar asta nu însemna că nu existau provocări pentru clasa conducătoare. Plebeii făceau parte din corpul general al cetățenilor romani liberi, dar nu erau patricieni.

Ambele clase de cetățeni din Roma erau ereditare și, datorită acestor plebei, guvernul Romei a ajuns să creeze legi și un guvern care să reflecte nevoile tuturor cetățenilor săi.

Care a fost instrumentul pe care l-au folosit cu atâta succes? A fost o secesiune.

Dar ce a însemnat aceasta și ce rol a jucat în istoria Romei?

O secessio plebis sau o retragere a plebeilor era un exercițiu informal al puterii de către cetățenii plebei sale. Cetățenii plebei părăseau orașul, lăsând toate magazinele și atelierele nefuncționale. Conceptul este similar cu ceea ce cunoaștem astăzi sub denumirea de grevă generală.

Orice tranzacții comerciale încetau în mare parte, lăsându-i pe cetățenii patricieni fără resurse. Puterea numărului era mai mare, deoarece cetățenii plebei reprezentau marea majoritate a populației Romei și principala sursă de producție alimentară și de alte resurse esențiale.

Au existat multiple secesiuni de-a lungul istoriei romane, majoritatea legate de nemulțumiri specifice împotriva clasei conducătoare. Să explorăm cele cinci succesiuni și rezultatele fiecăreia dintre ele.

Prima secesiune

Roma era un oraș-stat guvernat de doi consuli și de un senat, care îndeplinea funcțiile executive și cea mai mare parte a celor legislative.

Aceste organisme de conducere erau formate doar din patricieni, minoritatea bogată a Romei. În 494 î.Hr., clasa plebeilor era nemulțumită de conducerea politică a clasei patriciene.

Problemele au început cu modul în care creditorii de bani îi tratau pe datornici. Unui debitor i se puteau lua bunurile și terenurile, apoi putea fi întemnițat, bătut și chiar amenințat cu moartea.

În loc să ia în serios această problemă, clasa conducătoare i-a sprijinit pe cămătari și a adoptat decrete nepopulare care întăreau încarcerarea debitorilor pentru creditori.

Clasa conducătoare nu a acționat în alte probleme, ceea ce i-a făcut pe plebei să plece pe Muntele Sacru (Mons Sacer), la peste cinci kilometri de Roma. Acolo și-au instalat apărarea, așteptând ca Senatul să acționeze.

Această secesiune a plebeilor a dus la negocieri care i-au eliberat pe unii dintre plebei de datorii și a dus la crearea Tribunei Plebei.

Aceasta a fost prima poziție guvernamentală deținută de plebei, iar aceștia erau sacrosanți, ceea ce însemna că orice persoană care le făcea rău era pasibilă de pedeapsa cu moartea.

Cu toate acestea, pacea creată în urma acestor negocieri nu avea să dureze.

A doua Secessio Plebis

În 449 î.Hr. plebeii au decis din nou că secesiunea ar putea rezolva nemulțumirile lor. Până în 450 î.Hr. tribunii plebei au fost suspendați, fiind instituită o comisie de decemviri.

Decemvirul era format din zece oameni care aveau sarcina de a compila un cod de legi cunoscut sub numele de Legea celor douăsprezece table. Având la dispoziție un an pentru a-și finaliza munca, decemvirul era legea țării. Toate celelalte funcții ale statului erau suspendate.

Deloc surprinzător, decemvirul emitea legile, dar nu dădea puterea înapoi la sfârșitul mandatului lor. Deciziile lor erau definitive și nu puteau fi atacate. Senatul a făcut presiuni asupra lor pentru a demisiona, dar nu a funcționat.

Tirania, concentrată asupra plebeilor, a fost rezultatul. Instituțiile, inclusiv tribuna plebeilor, au fost sever limitate. Comportamentul oficialilor a fost scandalos, deoarece au pus să fie ucis un membru al tribunei plebeilor pentru că a vorbit împotriva lor.

A existat, de asemenea, un reprezentant plebeu care și-a ucis fiica pentru a-i proteja onoarea după ce un patriciat a încercat să o forțeze să se căsătorească cu el. Patriciatul l-a păcălit pe tatăl ei să o vândă ca sclavă decemvirului. Tatăl ei a ucis-o și apoi l-a blestemat pe decemvir.

Au izbucnit revolte, iar plebea a plecat mai întâi pe Aventin, lăsând orașul în urmă. A doua secesiune a plebei a fost planificată, plebeii retrăgându-se în cele din urmă la Mons Sacer.

Această secesiune a oferit Senatului pârghiile necesare pentru a-l scoate pe decemvir de la putere. Apoi, Senatul a negociat cu plebeii, restabilind tribunii și dreptul la apel.

După această succesiune, legile au dat mai multă putere plebei și au sporit forța lor politică. Consiliul plebeu putea adopta legi obligatorii atât pentru plebei, cât și pentru patricieni.

Senatul avea drept de veto, dar acum toate legile făceau parte din cunoașterea publică. Nu puteau fi create funcții de stat fără a fi supuse recursului.

Legea celor XII tablete a fost o victorie a plebeilor, care au cerut patriciatului conducător să respecte legile scrise. Totuși, asta nu însemna că plebeilor le era mai bine.

Multe dintre problemele cu care se confruntau nu au fost reglementate, iar datoria datornicilor nu a fost atenuată. În cele din urmă, aceste probleme au ieșit din nou la suprafață și au dus la o nouă secesiune.

A treia secesiune

În 445 î.Hr. un al doilea decemvirat a impus restricții severe asupra ordinii plebei. A existat chiar și o interdicție privind căsătoriile mixte între patricieni și plebei. Orașul se confrunta cu amenințări externe extreme, așa că consulii s-au opus ridicării acelei legi. Dacă interdicția era ridicată, se susținea că aceasta ar fi dus la o prăbușire a ordinii sociale și morale a Romei.

O lovitură militară a plebeilor a venit după ce un consul a sugerat că copiii rezultați din căsătorii mixte ar putea atrage nemulțumirea zeilor. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis, permițând ca tribunii militari să aibă putere consulară și să fie aleși din orice ordin.

A patra și a cincea secesiune

În timp ce cea de-a patra secesiune a fost văzută ca o mică revoltă militară, cea de-a cincea secesiune a avut implicații mai largi. În 290 î.Hr., armatele romane au cucerit o mare parte din teritoriu, dar odată ce teritoriul a fost distribuit, niciunul dintre plebei nu a beneficiat. Fermierii plebei, care luptaseră în război, au rămas cu datorii și fără nicio modalitate de a le plăti. De data aceasta, plebeii s-au dus pe Dealul Aventin în semn de protest.

Quintus Hortensius a fost numit dictator pentru a rezolva problema și a convins mulțimea să oprească secesiunea. La scurt timp după aceea, a fost instituită Lex Hortensia, care făcea ca legile decise de adunările plebeilor să fie obligatorii pentru toți cetățenii romani.

Fiecare dintre aceste secesiuni a dus la o creștere a puterii plebeilor, dar a dat naștere și unui nou tip de nobilime patriciană și plebee. De asemenea, aceasta a constituit unul dintre principalele elemente de forță pe măsură ce economia și armata sa se extindeau.