Strania poveste a sultanilor otomani crescuți în cușcă. „Ce teroare îndurăm pentru o singură respirație”

Situat în inima Istanbulului și vizibil de dincolo de Bosfor, Palatul Topkapi este un complex uriaș care a servit cândva drept reședință regală și sediu administrativ al sultanilor otomani. O mare parte a acestui complex era dedicată Haremului Imperial, unde locuiau femeile din familia regală, inclusiv mama sultanului, soțiile și concubinele acestuia, copiii lor și servitorii care le îngrijeau.

Conectată la harem, dar ascunsă în spatele unui zid înalt, se afla camera prinților otomani. Este o clădire cu un singur etaj, frumos decorată în interior, cu tavan înalt, pereți cu faianță și podea cu mochetă.

Vitralii ornamentale priveau spre terasa înaltă și spre grădina piscinei de dedesubt. În ciuda splendoarei lor, această clădire avea un scop sinistru – era o închisoare, menită să-i țină închiși pe toți posibilii succesori la tron, astfel încât să nu-l poată provoca niciodată pe sultanul domnitor.

Aceste camere erau cunoscute sub numele de kafes, a căror traducere literală este „cușcă”.

Cușca sultanilor

Această practică crudă a fost inventată la începutul secolului al XVII-lea pentru a înlocui o tradiție și mai barbară. Încă din primele zile ale Imperiului Otoman, era obișnuit ca un nou sultan să dispună uciderea fraților săi, dintre care unii erau copii încă la sân. Turcii practicau „regula bătrâneții”, în care moștenirea trecea de la frate la frate, mai degrabă decât de la tată la fiu.

Astfel, toți bărbații dintr-o generație mai în vârstă trebuie să fie dispăruți înainte ca puterea să ajungă la cel mai în vârstă bărbat din generația următoare. Acest lucru i-a determinat pe mulți să conspire împotriva propriilor frați, ceea ce a dus la revolte, crime și chiar războaie.

Sultanul Mehmed al II-lea, care a cucerit Constantinopolul în secolul al XV-lea, a fost primul care a transformat această practică a uciderii rituale în lege, dictând că, „pentru ordinea lumii”, oricine reușește să preia tronul după moartea vechiului sultan trebuie să-și ucidă frații, precum și orice unchi și verișori incomozi, pentru a reduce posibilitatea unei viitoare revolte și a unui război civil.

În următorii 150 de ani, legea lui Mehmed a dus la moartea a cel puțin 80 de membri ai Casei Osman. Cel mai violent episod de fratricid din istoria imperiului a avut loc la începutul secolului al XVII-lea, când proaspătul sultan încoronat Mehmed al III-lea a cerut ca toți cei 19 frați ai săi să fie strangulați cu o sfoară de mătase.

Poate că acest episod brutal a fost cel care a provocat o schimbare de mentalitate în fiul lui Mehmed al III-lea, Ahmed I, care a refuzat să-l ucidă pe fratele său handicap, Mustafa I, când a devenit sultan.

În schimb, Mustafa I a fost plasat în arest la domiciliu la Palatul Topkapi, iar sistemul kafes s-a născut.

Viața moștenitorilor în temniță

Otomanii și-au dat seama că a avea toți moștenitorii de sex masculin închiși confortabil, unde nu pot cauza probleme, era mult mai bine decât a-i ucide de-a dreptul, mai ales dacă sultanul conducător murea brusc fără ca un fiu să amenințe continuarea liniei otomane. În acest caz, următorul moștenitor mai în vârstă era eliberat din kafes și împins spre tron.

Un prinț era mutat în kafes încă de la vârsta de opt ani și rămânea acolo până când murea de bătrânețe sau era chemat pe tron. Ușa de la kafes era păzită la orice oră din zi, dar prinții se bucurau de anumite grade de libertate. Aveau acces la tutori și li se permitea să aibă concubine, deși nu li se permitea să se căsătorească sau să aibă copii.

Anii de izolare i-au lăsat pe mulți dintre cei întemnițați atât de deranjați încât nu au fost capabili să își îndeplinească îndatoririle de sultan atunci când a venit momentul. Murad al IV-lea, care a urcat pe tron în 1623 după moartea lui Mustafa I, a condus cu o mână de fier. El a interzis consumul de cafea și a interzis folosirea de substanțe intoxicante precum alcoolul și tutunul. Oricine era găsit încălcând interdicția era bătut aspru.

Recidiviștii erau executați prin înecare în Bosfor.

Se pare că Murad al IV-lea patrula noaptea, deghizat, pe străzile și în tavernele din Istanbul, asigurând aplicarea legii. Dacă vedea pe cineva bând cafea sau fumând, își dădea jos deghizarea la fața locului și îl decapita cu propriile mâini pe contravenient.

Uneori, Murad al IV-lea stătea într-un chioșc pe malul apei, în apropierea palatului său Seraglio, și trăgea săgeți asupra oricărui trecător sau barcagiu care vâslea prea aproape de complexul său imperial. Adesea, la miezul nopții, el ieșea din apartamentele sale și, cu sabia scoasă, alerga pe străzi desculț, ucigând pe oricine îi ieșea în cale.

Straniile dorințe ale sultanilor închiși în kafes

O altă victimă tragică a sistemului kafes a fost Ibrahim cel Nebun. Ibrahim a trăit douăzeci și doi de ani în kafes cu teama constantă că va avea aceeași soartă ca și frații săi uciși. La moartea sultanului, când i s-a cerut să preia sultanatul, Ibrahim a bănuit că fratele său este încă în viață și că plănuiește să îl prindă în capcană.

Ibrahim a trebuit să fie convins de mama sa să iasă din kafes și să i se arate cadavrul sultanului. Domnia de opt ani a lui Ibrahim a fost marcată de pofte și decadență nestăpânită, permițându-le acoliților săi oportuniști să conducă în numele său.

Și-a petrecut cea mai mare parte a vieții având relații intime, dar avea idei bizare despre preludiu. Potrivit unei relatări a lui Dimitrie Cantemir, Ibrahim își aduna frecvent concubinele în grădină și le punea să se dezbrace. Apoi, hăhăind ca un cal, sultanul galopa printre ele.

Efectul negativ al petrecerii unor ani lungi în detenție este bine documentat.

Când Suleyman al II-lea a urcat pe tron în 1687, după treizeci și șase de ani petrecuți în kafes din palatul Topkapi, a spus la eliberare: „Dacă moartea mea a fost ordonată, spuneți-o… Încă din copilărie, am suferit patruzeci de ani de închisoare. Este mai bine să mor o dată decât să mor în fiecare zi. Ce teroare îndurăm pentru o singură respirație!”.

Ultimul sultan otoman, Mehmet al VI-lea Vahidettin, avea 56 de ani când a ajuns în cele din urmă la tron, după ce își petrecuse aproape toată viața fie în harem, fie în kafes.

El fusese închis în kafes de unchiul său Abdülaziz și rămăsese acolo în timpul domniei celor trei frați mai mari ai săi. A fost cea mai lungă și ultima recluziune a unui sultan de către predecesorii săi.

A domnit până când Imperiul Otoman a fost dizolvat după Primul Război Mondial.