Omul care a încercat să cântărească sufletul. Experimentul celor 21 de grame
Ce este un suflet? Poate fi atins? Are masă? Aceste întrebări l-au chinuit atât de mult pe Duncan MacDougall, un medic din Haverhill, Massachusetts, încât a conceput un experiment pentru a determina dacă sufletele au greutate fizică.
MacDougall a postulat că sufletul este material și, prin urmare, ar trebui să existe o scădere măsurabilă a greutății unei persoane atunci când sufletul părăsește corpul. În 1901, MacDougall a selectat șase pacienți în fază terminală dintr-un azil de bătrâni, patru suferind de tuberculoză, unul de diabet și unul din cauze nespecificate
„Să fie vorba de substanța sufletului?”
MacDougall a ales în mod special persoane care sufereau de afecțiuni care provocau epuizare fizică, deoarece avea nevoie ca pacienții să rămână nemișcați în momentul morții pentru a-i măsura cu exactitate. MacDougall a montat apoi un pat special în biroul său, care stătea pe un cântar de dimensiuni industriale, sensibil la două zecimi de uncie, adică aproximativ 5,6 grame. Pe acest pat a așezat, pe rând, cei șase pacienți și i-a observat înainte, în timpul și după moarte, măsurând orice schimbare corespunzătoare a greutății. MacDougall și-a înregistrat meticulos observațiile:
- S-a avut grijă de confortul pacientului din toate punctele de vedere, deși acesta era practic muribund când a fost așezat pe pat. A pierdut încet în greutate cu o uncie pe oră, datorită evaporării umidității din respirație și evaporării transpirației.
- Pe parcursul celor trei ore și patruzeci de minute a ținut capătul grinzii ușor deasupra echilibrului, în apropierea barei superioare de limitare, pentru a face testul mai decisiv dacă ar fi trebuit să vină.
- La sfârșitul celor trei ore și patruzeci de minute, pacientul a murit și, brusc, coincizând cu moartea, capătul grinzii a căzut cu zgomot, lovindu-se de bara de limitare inferioară și rămânând acolo, fără să ricoșeze. S-a constatat că pierderea a fost de trei pătrimi de uncie.
Această pierdere de greutate nu se putea datora evaporării umezelii respiratorii și a transpirației, deoarece se stabilise deja că, în cazul său, aceasta se producea cu o șaizecime de uncie pe minut, în timp ce pierderea a fost bruscă și mare, trei pătrimi de uncie în câteva secunde.
Citește și: Ce se întâmplă la cinci minute după ce mori
Intestinele nu s-au mișcat; dacă s-ar fi mișcat, greutatea ar fi rămas în continuare pe pat, cu excepția unei pierderi lente prin evaporarea umezelii, care depinde, bineînțeles, de fluiditatea fecalelor. Vezica urinară a evacuat una sau două drajeuri de urină. Aceasta a rămas pe pat și nu ar fi putut influența greutatea decât prin evaporare lentă și treptată și, prin urmare, nu ar fi putut explica în niciun caz pierderea bruscă.
„Mai rămânea de explorat doar un singur canal de pierdere: expirația întregului aer din plămâni, cu excepția celui rezidual. Urcându-mă și eu pe pat, colegul meu a pus bârna în echilibru real. Inspirația și expirația aerului cât mai forțat posibil de către mine nu au avut niciun efect asupra grinzii. Colegul meu s-a urcat pe pat, iar eu am pus bârna în echilibru. Inspirația și expirația forțată a aerului din partea lui nu au avut niciun efect. În acest caz, avem cu siguranță o pierdere inexplicabilă de greutate de trei pătrimi de uncie. Să fie vorba de substanța sufletului? Cum altfel să o explicăm?”
Rezultate inconsecvente pentru „măsurarea sufletului”
MacDougall a observat pierderi de greutate similare la alți pacienți ai săi, dar rezultatele nu au fost consecvente. Unul dintre pacienți a pierdut în greutate, dar apoi s-a îngrășat din nou, iar alți doi dintre pacienți au înregistrat o pierdere de greutate la moarte care a crescut odată cu trecerea timpului. Doar un singur pacient a prezentat o scădere imediată în greutate de trei pătrimi de uncie, aproximativ 21,3 grame, care a coincis cu momentul decesului. MacDougall nu a luat în considerare rezultatele celorlalți doi pacienți pe motiv că „nu era bine reglat” cântarul.
MacDougall și-a repetat apoi experimentul cu cincisprezece câini. Nici unul dintre ei nu a înregistrat o scădere semnificativă în greutate, ceea ce Macdougall a considerat ca fiind o dovadă care să confirme, în conformitate cu doctrina sa religioasă, că animalele nu au suflet.
În timp ce subiecții umani ai lui Macdougall erau toți pacienți bolnavi în fază terminală, nu există nicio explicație cu privire la modul în care a ajuns în posesia a cincisprezece câini muribunzi într-un interval de timp atât de scurt, ceea ce nu poate fi decât presupus că bunul doctor a otrăvit cincisprezece câini sănătoși pentru micul său experiment.
MacDougall nu și-a publicat descoperirea decât șase ani mai târziu, invocând faptul că experimentul ar fi trebuit repetat de mai multe ori înainte de a se putea obține vreo concluzie. Aceasta a fost publicată în 1907 în Journal of the American Society for Psychical Research și în revista medicală American Medicine. Un articol despre experiment a apărut, de asemenea, în The New York Times.
În urma publicării experimentului în American Medicine, a urmat o dezbatere între medicul Augustus P. Clarke și Duncan MacDougall, care au făcut un schimb de scrisori, primul denunțând validitatea experimentului, iar celălalt apărându-și poziția. Clarke a observat că în momentul morții are loc o creștere bruscă a temperaturii corpului, deoarece sângele nu mai circulă prin plămâni, unde este răcit de aer.
Doctorul a fost ironizat, iar experimentul considerat „falsificat”
Această creștere a temperaturii corpului ar crește transpirația și evaporarea umidității, ceea ce ar putea explica cu ușurință lipsa celor 21 de grame ale lui MacDougall. Acest lucru ar explica, de asemenea, de ce câinii nu au pierdut în greutate după moarte, deoarece câinii nu au glande sudoripare și se răcesc nu prin transpirație, ci prin gâfâit. Macdougall a replicat că circulația încetează în momentul morții și, prin urmare, pielea nu ar fi fost încălzită de creșterea temperaturii.
Augustus P. Clarke nu a fost singurul care a criticat experimentele lui MacDougall. Doctorul a fost ironizat în mod categoric de comunitatea științifică, considerându-l eronat și chiar falsificat.
Experimentele sale au fost declarate ca un exemplu de raportare selectivă, deoarece MacDougall a ignorat majoritatea rezultatelor. Autorul de știință populară Karl Kruszelnicki a criticat dimensiunea mică a eșantionului și a pus la îndoială modul în care MacDougall a reușit să determine momentul exact în care o persoană a murit, având în vedere tehnologia disponibilă la acea vreme.
Citește și: Ziua în care a plouat cu carne în curtea unei familii
Deoarece experimentele sale nu au putut fi reproduse, iar rezultatele sale nu au fost fiabile, experimentul lui MacDougall cu 21 de grame a primit puțină credibilitate din partea oamenilor de știință din acea vreme.
Fără a fi descurajat de scepticism, MacDougall a trecut la următoarea fază a experimentelor sale – fotografierea sufletului în momentul în care acesta părăsește corpul. În 1911, ziarul New York Times scria:
„Dr. Duncan MacDougall din Haverhill, care a experimentat mult în observarea morții, într-un interviu publicat astăzi aici și-a exprimat îndoiala că experimentele cu raze X care urmează să fie făcute la Universitatea din Pennsylvania vor reuși să descrie cu succes sufletul uman, deoarece razele X sunt în realitate o imagine de umbră.
El admite, totuși, că în momentul morții substanța sufletului ar putea deveni atât de agitată încât să reducă obstrucția pe care osul craniului o oferă în mod obișnuit razelor Roentgen și ar putea, prin urmare, să apară pe placă ca o pată mai deschisă pe umbra întunecată a osului.”
MacDougall nu a mai avut nicio descoperire în ceea ce privește experimentele sale cu sufletul uman. Sufletul său însuși a trecut în cealaltă lume în 1920.
În ciuda respingerii sale ca fapt științific, experimentul lui MacDougall a popularizat ideea că sufletul cântărește 21 de grame, iar această idee a apărut în romane, cântece și filme.
