Arsenie Boca, călugărul părăsit de mamă care a vrut să devină pilot

Are un metru șaptezeci și cinci, păr castaniu, frunte lată, sprâncene arcuite, ochi albaștri cu o privire intensă și un nas viguros. Deja poartă barbă. Este desculț și îmbrăcat cu o cămașă lungă, albă, conform tradiției. Face pași rari către altar, acoperit de mantia neagră a unui naș de călugărie, într-o procesiune deschisă de călugări ce țin făclii aprinse, în timp ce cântă lent și solemn.

Ajuns în fața altarului, se răstignește simbolic, conform tradiției, întins cu fața la pământ, după care promite ascultare, curăție și sărăcie. Apare în lume Arsenie Boca. În acest moment nu știe că are să fie considerat sfânt.

„Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior”, are să explice Arsenie Boca despre alegerea numelui său, după tunderea în monahism.

Însă, până să ajungă în acest punct al vieții lui, avea un alt nume: Zian Boca. Avid de cunoaștere, cu o copilărie mai degrabă nefericită.

Arsenie Boca, însetat de cunoaștere de mic

Zian se naște pe 29 septembrie, în anul 1910, în casa bunicilor materni de pe valea dealului Bujoara, în Ardeal. Mama lui, Creștina Popa, are 18 ani, două clase primare, și provine dintr-o familie de țărani înstăriți. Numele ei are o semnificație aparte – în Ardealul vremii, românii ortodocși și cei greco-catolici se consideră singurii adevărați creștini, iar ea este ortodoxă.

Tatăl lui, Iosif Petru Boca, scris în acte și Ioszef Peter Boka, este cu 11 ani mai în vârstă decât soția lui, și este pantofar, greco-catolic – confesiune după care este declarat și micul Zian. Bărbatul pleacă la muncă în America, într-un timp în care mulți ardeleni fac acest lucru în căutarea unui trai mai bun. Cum își găsește o slujbă, cum începe să trimită bani acasă.

Copilăria lui Arsenie Boca începe în cătunul de la poalele pădurii și pe dealurile de la Vața, la familia maternă. În serile cu lună plină, merge cu bunica să culeagă ierburi de leac și de descântec.

Când se îmbolnăvește, bunica îi ia capul în poala ei și îl descântă de deochi, ținând lângă ea o strachină cu apă în care a pus un ou crud. Din când în când, moaie o crenguță de busuioc în apă și-l atinge cu ea pe tâmple, în timp ce îngână cuvinte despre duhuri necunoscute. Oul este un simbol al începutului încă neatins de suferință.

Zian ajunge însă în grija familiei paterne, la Brad, târg minier situat la 23 de kilometri departe de Vața. Părăsește lumea ierburilor și a animalelor, dar dă de o altă atracție. Casa rudelor din partea tatălui are lucruri nemaipomenite – o bilbiotecă, partituri muzicale și atlase cu poze.

Timid, retras și ascultător din fire, Zian se împarte riguros între ore de citit și socotit și treburi gospodărești. Învață să cânte la flaut de la un verișor de-ai săi, Vasile, cu nouă ani mai mare decât el, care face studii la Viena și devine director de școală la Buteni, comună din județul Arad. De altfel, la insistențele acestui văr, Zian ajunge să urmeze primele clase de gimnaziu la Liceul Avram Iancu de la Brad.

Părinții lui Arsenie Boca au divorțat

Mult timp, tatăl lui nu a fost în peisaj. În 1920, el ar fi fost încă în America, potrivit unei fotografii din Cleveland. În această perioadă, mama lui Zian are o fiică, Viorela Minka, născută în 1912, dintr-o altă relație. Acesta ar fi fost unul dintre motivele pentru care Arsenie Boca a ajuns la familia tatălui său, la Brad.

Divorțul este pronunțat de tribunalul Arad, în 1922, la inițiativa Creștinei. Arsenie Boca are 12 ani. Mama lui deja nu mai locuiește în Vața de Sus, ci în comuna Hălmagiu. Nu foarte târziu, Creștina se recăsătorește.

Citește și: Capitolul „ascuns” din Biblie, scris acum 1.500 de ani, descoperit în Biblioteca Vaticanului

La vremea aceea, divorțul este fie un act de curaj, fie unul de forță majoră, pentru că este scump. Divorțații poartă ulterior un stigmat social tacit, în special dacă provin din lumea satelor și a târgurilor de provincie, ca părinții lui Arsenie Boca.

Lecția dureroasă pe care Arsenie Boca a primit-o de la tatăl său

Custodia îi revine tatălui, cu argumentul că acesta are starea materială pentru a-și da copilul la școală. Întors la Brad, Iosif Boca își redeschide un atelier de cizmărie, folosind bani câștigați în America. Își învață fiul meseria pingelitului. Într-o zi, are loc și lecția pe care Arsenie Boca nu o uită toată viața.

Zian este trimis de tatăl său să cumpere niște cuie de pantofi de la o prăvălie din centru. Copilul se oprește la joacă și întârzie. La întoarcere, Iosif Boca îi dă o bătaie zdravănă. Arsenie Boca învață de aici că nu trebuie să piardă timpul.

Într-o autobiografie, Arsenie Boca are să își descrie tatăl drept „un foarte bun pedagog”, care l-a învățat să-și folosească bine timpul vieții. Despre mama lui are să scrie că nu i-a cerut niciodată ajutorul și că a învățat-o din timp cu vești puține de la el.

Însă, tatăl lui n-are să-i fie în preajmă prea mult timp. În 1926, la vârsta de 45 de ani, Iosif Boca moare de tuberculoză. Zian se refugiază în studiu. La 15 – 16 ani, începe să citească „Religia în limitele rațiunii pure” a lui Immanuel Kant.

În grădina vărului său, Lică, au loc numeroase discuții despre cărți și religie. Zian citește tot ce-i cade în mână. E însetat de cunoaștere. În 1929 încheie liceul ca șef de promoție, după ce învață zilnic la toate materiile, își face temele și citește cărți grele de filozofie.

Arsenie Boca ar fi vrut să devină pilot

După Bacalaureat, ar fi vrut să urmeze școala civilă de pilotaj de la Cotroceni, dar n-are bani, iar familia vărului Vasile nu îl poate întreține în Capitală. Zian împlinește 19 ani. Vinde casa tatălui său din Brad, obține una dintre bursele pentru studenții nevoiași la Academia Teologică din Sibiu. Se mută la internatul studenților teologi.

Își impune să evite fetele, să nu iasă din perimetrul facultății și să ducă o viață austeră. Nu-l atrage deloc compania colegilor dornici de petreceri. La finalul studenției, nu se simte pregătit să se însoare și să devină preot, la fel ca majoritatea colegilor săi.

Arsenie Boca are acum 22 de ani. Este îndrăgostit de o fată, probabil o colegă de facultate. Ar fi vrut să o ia de soție pe fiica unui anume Dumitru Bașca din Sibiu, dar are loc un „incident sentimental”, după cum are să spună el, iar relația se încheie. Renunță definitiv la ideea de căsătorie.

Ajunge la București, la internatul studenților la teologie din incinta mănăstirii Radu Vodă. Se trezește la ora 5:00, citește o traducere a scrierilor Sfântului Ioan Scăraru,, după care merge la atelierele de pictură de pe Calea Griviței, întrucât este înscris la secția de artă decorativă a Academiei de Belle-Arte. Însă, studiază și anatomia.

Merge la cursuri la Facultatea de medicină ținute de profesorul Francisc Rainer și la prelegeri de Mistică creștină ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din București. Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu îi cere să picteze scena care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Ateneul Român.

Citește și: Misterul cărții cu un limbaj necunoscut. Are nume unguresc și ilustrații, iar un român a crezut că i-a dat de cap

Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătorește la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei.

În anul 1943, Serviciul Special de Informații îi întocmește primul dosar de urmărire preotului Arsenie Boca, prima notă informativă datând din 5 iunie 1943, pe când el este încă la mănăstirea Brâncoveanu. Este bănuit că este un „legionar înfocat” care „chiar face parte din conducerea clandestină legionară”.

Arsenie Boca, ajunge în timp stareț al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și apoi al Mănăstirii Prislop, unde, datorită personalității sale, vin mii și mii de credincioși, fapt pentru care este hărțuit de Securitate.

Ajunge să se numere printre martorii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea.

Viața lui se încheie la data de 28 noiembrie 1989, la vârsta de 79 de ani. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului, se perindă zilnic sute de pelerini care îl consideră sfânt.