Autorul romanului „Marele Gatsby” și-a băut și zilele. Soția scriitorului a înnebunit

F. Scott Fitzgerald, scriitorul romanului „Marele Gatsby”, s-a luptat cu dependența de alcool și de tutun, care în cele din urmă l-au învins, pe când avea doar 44 de ani, într-o pauză de la scris. Încercările lui de a scăpa au fost zadarnice. Uneori, băutura l-a determinat să se facă de râs în public: Arunca cu scrumiere, împărțea pumni și apoi nu-și mai amintea nimic.

Să începem de la sfârșit.

Cum a murit F. Scott Fitzgerald

Pe 21 decembrie 1940, Scott Fitzgerald a murit după ce a mâncat un baton de ciocolată și a citit revista Princeton Alumni Weekly. Se odihnea puțin înainte de a se întoarce la scrierea romanului său despre Fabrica de vise de la Hollywood, o lucrare neterminată pe care o cunoaștem sub numele de „The Last Tycoon”.

În jurul orei 14:00, s-a ridicat din fotoliu, a început să se chinuie să respire în timp ce își strângea pieptul dureros și s-a agățat de șemineul din apartamentul său pentru a se sprijini. La scurt timp după aceea, a căzut pe covor cu un zgomot surd. Avea doar 44 de ani.

Un alcoolic aflat în convalescență, Fitzgerald a băut și a fumat până când a intrat într-o spirală terminală de cardiomiopatie, boală coronariană, angină pectorală, dispnee și episoade sincopale. Avusese deja un atac de cord ușor, în octombrie 1940, în fața farmaciei Schwab’s Drugstore de pe Sunset Boulevard.

În seara dinaintea morții sale, Scott a mers la film. Înainte de genericul de închidere, însă, a simțit o durere toracică apăsătoare și a avut nevoie de ajutor pentru a ieși din cinematograf și a se întoarce acasă.

Cu două decenii mai devreme, după publicarea cu mare succes a primului său roman, „This Side of Paradise”, Fitzgerald era o vedetă a lumii literare și o legendă vie a anilor ’20, epoca pe care o numea „cea mai scumpă orgie din istorie”.

Sfârșitul său, aproape predestinat

În multe privințe, sfârșitul său a fost aproape predestinat, din cauza unui istoric familial de alcoolism, a unei personalități marcate de asumarea excesivă a riscurilor, a unui comportament nesăbuit și a ceea ce el a numit „un complex de inferioritate cu doi cilindri”, precum și a unei serii amețitoare de traume emoționale, în special cea provocată de faptul că soția sa, Zelda, a înnebunit.

Sănătatea mintală a Zeldei s-a deteriorat în urma unei călătorii în străinătate. Femeia a început să aibă

tendințe suicidare și criminale care au necesitat îngrijiri psihiatrice. Medicii ei au diagnosticat-o pe cu schizofrenie, deși diagnosticele postume ulterioare au indicat o tulburare bipolară.

Fitzgerald obișnuia deja să bea în exces în momentul în care s-a înscris la Princeton în 1916. Problema lui s-a agravat cu fiecare an ce trecea. De-a lungul vieții sale, Scott s-a făcut de râs la petreceri și în locuri publice, aruncând insulte, pumni și scrumiere – comportamente urmate de pierderi de memorie.

În mod previzibil, consumul excesiv de alcool i-a afectat sănătatea și energia creativă. Așa cum i-a spus editorului său, Max Perkins, în 1935:

„A devenit din ce în ce mai clar pentru mine că organizarea foarte bună a unei cărți lungi sau cele mai fine percepții și judecăți în momentul revizuirii nu fac casă bună cu băutura. O nuvelă poate fi scrisă pe sticlă, dar pentru un roman ai nevoie de viteza mintală care îți permite să păstrezi întregul tipar în minte și să sacrifici fără milă spectacolele secundare…”

A avut curaj să scrie despre dependența de alcool

Între anii 1933 și 1937, Scott a fost spitalizat pentru alcoolism de opt ori și a fost închis de mai multe ori. În februarie, martie și aprilie 1936, scriitorul a mărturisit detaliile despre problema sa în paginile de mare audiență ale revistei Esquire. Le-a intitulat „The Crack-Up”.

Într-o epocă în care recunoașterea alcoolismului era încă considerată o slăbiciune de caracter, mea culpa publică a lui Scott a fost mai mult decât un act de candoare sau curaj – a fost echivalentă cu o sinucidere profesională.

În 1937, Fitzgerald a reușit să obțină o slujbă ca scenarist sub contract pentru legendarele studiouri Metro-Goldwyn-Mayer (MGM). Fuma țigară de la țigară și se îndopa cu caramele, batoane de ciocolată și sucuri cu zahăr, în timp ce încerca să se abțină de la alcool. Dar n-a ținut. Proza sa superbă nu se traducea prea bine în ritmul statornic al ecranului de cinema. Așa că s-a răzvrătit împotriva sistemului, îmbătându-se.

Contractul lui Scott cu MGM nu a fost reînnoit și a încercat să lucreze pe cont propriu la alte studiouri. De prea multe ori, a făcut ceea ce fac adesea alcoolicii cronici: a recidivat.

Luptându-se să se abțină de la băutură, Scott și-a făcut griji pentru situația sa financiară, pentru sănătatea sa precară și pentru educația fiicei sale, Scottie. De mai multe ori, prietenii i-au sugerat să se alăture unui grup de sprijin pentru sobrietate ce fusese fondat de un agent de bursă pe nume Bill Wilson și de un medic pe nume Bob Smith, în 1935. Grupul se numea Alcoolicii Anonimi.

Dar nici n-a vrut să audă.

În schimb, Scott a ales să se descurce singur, sperând că va reuși să-și învingă dependența doar prin voință proprie. În ciuda perioadelor de săptămâni până la luni în care nu bea, chefurile nu s-au oprit niciodată cu adevărat, iar fiecare dintre ele a avut un impact și mai mare asupra organismului său.

Se mândrea că bea doar 37 de beri pe zi

La un moment dat, s-a lăudat că și-a redus consumul de gin, dar încă mai bea 37 de beri pe zi. La sfârșitul lunii octombrie 1939, la câteva săptămâni după o beție dezastruoasă, autorul romanului Marele Gatsby i-a scris fiicei sale Scottie un fel de auto-elogiu:

„Oricum, sunt din nou în viață – să trec prin acel octombrie a făcut ceva – cu toate tensiunile și necesitățile, umilințele și luptele sale. Eu nu beau. Nu sunt un mare om, dar uneori, cred că, calitatea impersonală și obiectivă a talentului meu și sacrificiile acestuia, pe bucăți, pentru a-i păstra valoarea esențială au un fel de măreție epică. Oricum, după orele de program, mă hrănesc cu iluzii de acest fel.”

Paisprezece luni mai târziu, trupul lui F. Scott Fitzgerald a fost depus în camera William Wordsworth a casei mortuare Pierce Brothers din Los Angeles. Antreprenorii de pompe funebre au colorat cu măiestrie părul cărunt al lui Scott, readucându-l la culoarea șatenă aurie pe care o avea odinioară, și au mascat ridurile care afectau un profil admirat cândva de milioane de oameni.

Mâinile lui Scott, însă, spuneau o poveste mai precisă despre prea mult alcool și o viață nesănătoasă; erau la fel de ofilite și fragile ca cele ale unui bătrân, la vârsta de doar 44 de ani.

Scriitorul a crezut că romanul „Marele Gatsby” este irelevant

Romanul „Marele Gatsby” a fost publicat în anul 1925 de editura Charles Scribner’s Sons și atât Scott, cât și editorul său, legendarul Max Perkins, au sperat că volumul se va vinde în cel puțin 75.000 de exemplare. Criticile au fost mixte, iar șase luni mai târziu se vânduseră doar 20.000 de exemplare. Cele rămase au fost puse în cutii și depozitate.

Fitzgerald a murit cu gândul că opera sa a fost uitată și irelevantă. Mulțumită viziunii retrospective din ultimii douăzeci de ani, acum știm că nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Începând cu redescoperirea sa la începutul anilor 1950, Marele Gatsby a devenit cel mai bine vândut titlu al editurii Scribner.

S-a vândut în peste 25 de milioane de exemplare în toată lumea și în fiecare an se vând peste 500.000 de exemplare.