Cine a fost cu adevărat Sanda Marin, gospodina care i-a învățat pe români să mănânce

Frumoasă, cu un ten cald de brunetă, ochii și părul de culoare închisă, trăsături regulate și o expresie serioasă a feței care-i dădea uneori un fals aer de severitate. Cochetă și întotdeauna pusă la punct, fie că era în casa ei și făcea gospodărie, fie că era la un concert sau în vreo vizită.

Așa a fost descrisă Sanda Marin, pe numele ei real Cecilia Maria Simionescu, căsătorită Zapan, de către nepoata ei, Ioana-Maria Isac, și de Irina Patrulius, fina ei de botez. De altfel, așa o arată și fotografiile ei: o femeie rafinată și cu o siluetă impecabilă.

De la cratiță, la pian și la volanul mașinii

Gătitul n-a fost nici pe departe singura pasiune a Sandei Marin. Nu!

Cecilia Maria Simionescu își termina treburile la ferma de la Băneasa pe care o avea împreună cu soțul ei și se așeza la pian. Suplă, elegantă, rafinată, făcea spectacol pentru cei prezenți, cu studii de Chopin.

Pentru ei, cei care o cunoșteau, nu era nimic surprinzător. Doar era binecunoscut faptul că Cecilia era o femeie extrem de educată. Studiase muzica la Paris și în țară cu Florica Musicescu, aceeași profesoară de pian care l-a pregătit pe Dinu Lipatti.

Știa engleză, franceză, germană, a absolvit un liceu de prestigiu la Iași, a călătorit în străinătate cu familia ei, a mers la un pension din Dresda, Germania și ar fi putut fără probleme să scrie și un tratat de bune maniere.

Dincolo de gătit și muzică, Sanda Marin adora viața în aer liber, dar și sportul. Nu se ferea de excursii pe munte, juca tenis, schia, patina și conducea mașina – o raritate la acea vreme.

Cecilia Simionescu a devenit Sanda Marin

Pseudonimul cu care și-a semnat cartea de bucate a lăsat loc de speculații. Unii au spus că, în realitate, autorul cărții ar fi fost un bărbat. Unii l-au indicat chiar pe Alexandru Osvald (Păstorel) Teodoreanu,  poet, avocat, scriitor, publicist, epigramist, gastronom și iubitor de vinuri, care a semnat prefața primei ediții, apărute în anul 1936.

„Doamna Marin, pe care nu am avut onoarea s-o cunosc personal, e desigur o foarte bună gospodină. Nu mă îndoiesc că la domnia sa se mănâncă bine. Asta e fără îndoială meritoriu. Sunt sigur că, mulțumită domniei sale, se va mânca bine și în orice caz mai bine ca înainte în foarte multe case. Și asta e și mai meritoriu. Pentru aceasta o rog frumos să primească cele mai călduroase felicitări din partea-mi”, a scris Păstorel Teodoreanu în prefața pentru „Carte de Bucate” de Sanda Marin.

Dar de ce și-a semnat cartea de bucate cu pseudonim? Simplu: de frică. Frica de a nu-și face tatăl de rușine.

Cine era tatăl ei?

Ion Th. Simionescu, reputat naturalist, paleontolog și geograf, devenit profesor universitar la nici 30 de ani, directorul Editurii „Cartea Românescă”, din București, unde a fost publicată Cartea de bucate a Sandei Marin, și președinte al Academiei Române.

„De câţiva ani circulă zvonul că Sanda Marin ar fi fost bărbat. Nu stiu cine a inventat treaba asta, dar şi în ziua de azi sunt mulţi oameni care m-au contrazis pana în momentul în care le- am spus adevărul în faţă. O chema Simionescu, ca fată, tatăl ei era, în afară de Academia Româna, şi director la Cartea Românească.

Era un mare magazin, în afară de partea de librărie, dar avea, după cum se vede şi în carţile ei, o secţie de menaj, la unul dintre etaje. Dar fiind un om foarte renumit în cercurile ştiinţifice, ea nu a vrut să apară cu numele ei. S-a gândit că îl face pe tatăl ei de râs. Asta i-a fost teamă. Și atunci a ales un nume la întâmplare, un nume românesc”, a spus Irina Patrulis, fina Ceciliei Simionescu Zapan.

Însă, se pare că acea teamă n-ar fi fost foarte bine întemeiată.

„De ce să mai fie profesor de literatură universală sau limbi străine, de ce să mai fie pianistă sau critic de artă, dacă fii-mea adoră să stea la cratiță, mai ales că nimerește niște mâncăruri nemaipomenite, ca maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, și unde mai pui că are și inovații culinare?!”, ar fi spus odată tatăl ei.

Pseudonimul i-a mai atras un ghinion, cel de a fi fost pusă în legătură cu un legionar pe nume Marin, decedat, împreună cu Ion I. Moța, fondator al Mișcării Legionare, în Războiul Civil din Spania. Apăruse un zvon în perioada comunismului cum că ar fi fost soția acestuia. În realitate, a fost căsătorită cu Mihai Zapan, doctor în chimie.

Sanda Marin, o femeie directă și ordonată, fără copii

Sanda Marin n-a avut copii. Însă, nepoții de după frate au povestit că au simțit din partea ei o afecțiune părintească. Cecilia, sau „Lica”, așa cum îi spuneau prietenii, era gata oricând să le facă pe plac, cu toate că punea o limită la ștrengării, așa cum a povestit nepoata ei, Ioana-Maria Isac, alintată de ea „Merișor”.

„Extrem de meticuloasă, Nana ducea la bun sfârșit orice făcea, fie că era vorba de niște gustoase plăcinte cu vișine, de vreo treabă de croitorie sau de îngrijirea fermei de la Băneasa. Cu toate că era casnică, asemenea majorității femeilor căsătorite de seama ei, avea o viață activă, și nu numai de factură mondenă. Lucru destul de rar pe vremea aceea, își conducea automobilul cu multă dezinvoltură!”, a povestit nepoata ei.

O amintire frumoasă despre Sanda Marin a fost păstrată și de fina ei de botez, Irina Mihaela Patrulis, care a descris-o drept o prezență plăcută, atât ca înfățișare, cât și prin eleganța cu care știa să-și poarte hainele în orice moment, dar și drept un om foarte direct, care își manifesta pe față simpatiile și antipatiile.

I-a plăcut să învețe. La scurt timp după ce s-a căsătorit, prin 1925, când avea 25 de ani, a plecat la Paris cu soțul ei, care trebuia să-și dea acolo doctoratul în chimie, urmat de o docență. În anii petrecuți în capitala Franței, Sanda Marin a audiat cursuri la facultăți de litere și de filosofie, a mers la teatru și la concerte, la expoziții de pictură și a citit mult, potrivit finei sale, Irina Mihaela Patrulius.

Cum arăta casa ei și ce punea pe masă pentru familie și musafiri

Cecilia Simionescu Zapan avea împreună cu soțul ei o fermă aflată aproape de Pădurea Băneasa. După cum a povestit Irina Mihaela Patrulius în ediția din 2005 a celebrei cărți de bucate, casa de la fermă avea o mare verandă-sufragerie închisă cu geamlâc, câteva camere de dormit și o bucătărie.

„Nu exista apă curentă, dar lângă casă se afla o stație de pompare care furniza apa potabilă și cea pentru stropit culturile. În sezonul calc, în preajma casei, într-o grădină de trandafiri, se atârnau câteva hamace. Nu departe se afla locul nostru de joacă, un loc cu nisip și cu un scrânciob în care, pe cele două bănci așezate vizavi, se puteau legăna simultan patru adulți sau mult mai mulți copii. Iar adulții aveau și un teren de tenis”, a mai povestit Irina Mihaela Patrulius.

Ferma, ce avea să fie confiscată de comuniști, mai avea o bucăţică de vie, straturi de căpşuni, zonă cu araci de fasole, zonă cu cartofi, din toate câte puţin. Un personaj foarte important era vaca Steluţa, de la care apăreau brânză şi smântână, conform Irinei Mihaela Patrulius. Tot ea a povestit că Sanda Marin punea pe masă doar alimente „home made” din produse proprii, excelente.

„Masa la Nana era pusă întotdeauna frumos şi curat, fără pretenţii, dar cu tot dichisul, indiferent de numărul de meseni. Iar meniul era după potriva celor lunare care se găsesc alcătuite la sfârşitul cărţii ei. Neîncărcat, simplu, echilibrat şi de sezon”, a povestit și Ioana- Maria Isac, nepoata Sandei Marin.

„Mesele de Paşte se petreceau în familia noastră de-a lungul celor trei zile. La Nana era un fel special, sărmăluțele în foi de viţă. Toate de aceaşi mărime, aşezate frumos pe rânduri concentrice, în forma care mergea la cuptor, servite cu mamaligă şi smântână, şi cele 2 feluri de pască, cu ciocolată şi cu brânză de vaci, pe care le mâncam cu deliciu, pentru că ieşeau întotdeauna bune, fără prea multă cocă de cozonac la margine sau ca bază la umplutura respectivă şi care aveau fiecare texturi bine legate şi perfecte la gust”, a adăugat ea.

Reeditarea Cărții de Bucate a Sandei Marin

O altă nepoată a Sandei Marin, Ștefana Dăscălescu, a povestit că i-au rămas în amintire mai multe preparate, precum: sufleul de mazăre, cel de fasole verde, un tort de bezele, bezelele cu frişcă, precum și o pască cu ciocolată și una cu brânză.

După anul 1950, Sanda Marin a continuat să-și reediteze cartea de bucate, cu care a vrut nu doar să prezinte rețete, ci și să educe femeile din țară pentru a fi mai bune gospodine, a publicat „Cartea gospodinei” și alte câteva titluri și a avut colaborări la revista Magazin și la televiziune.

„Era atentă la fiecare înnoire din domeniul alimentației și, cu toate constrângerile ideologice ale vremii – care impuneau, de pildă, reducerea gramajului unor materii prime în rețete sau eliminarea acelor denumiri de feluri de mâncare având vreo rezonanță străină sau religioasă -, s-a străduit să păstreze, în conținut și în formă, bunul nivel calitativ al Cărții de bucate publicate în acei ani.”, a mai notat Merișor pentru ediția din 2005 a cărții de bucate, publicate de editura Humanitas.

Sanda Marin a murit din cauza unui cancer la data de 4 septembrie 1961, la vârsta de 61 de ani.

Își doarme somnul de veci la Cimitirul Bellu Ortodox din București.