Ciudățeniile lui George Topîrceanu. Era terifiat de bărbieri și stătea singur noaptea să „asculte bălțile”

Dacă te-ai fi plimbat prin București în secolul trecut, ai fi avut șansa să treci pe lângă vreun boschet din care se auzea o voce frumoasă de tenor liric: cea a lui George Topîrceanu. Poetul se așeza și cânta până târziu în noapte. Altfel, era un om închis, uneori chiar irascibil, cu numeroase ciudățenii greu de imaginat de cei care îi citesc poeziile la aproape 90 de ani de când a devenit nemuritor.

Foarte rar se întâmpla ca George Topîrceanu să povestească ceva despre copilăria sau adolescența lui. Nici prietenii lui din București nu îl dădeau în vileag cu prea multe detalii – atât doar că era o fire timidă, făcuse liceul la Matei Basarab în București (și ulterior la Sf. Sava, n.r.) și fusese remarcat și încurajat de C. Banu, profesorul său.

„Defensorul ecleziastic Eftimescu îl ajutase să capete un post de impiegat la Casa Bisericii. A locuit multă vreme în București, pe strada Primăverii. Serile, vara, se ducea cu prietenii la Șosea, se așeza într-un boschet și cânta până noaptea târziu cu vocea lui frumoasă de tenor liric. Perechile de îndrăgostiţi se opreau în apropiere Şi-l ascultau cu plăcere… Așa a dus-o vreo doi ani.

Câtva timp, Topîrceanu a colaborat la Viaţa românească fără să fi fost cunoscut de membrii redacţiei. Îşi trimitea manuscrisele prin poștă și tot prin poștă primea onorariul. Ibrăileanu îl aprecia încă de la primele Cronici vesele.”, a scris prozatorul, poetul, memorialistul și gazetarul Mihail Sevastos în „Amintiri de la Viața românească”.

Cât despre el însuși, Topîrceanu a făcut o excepție de la obiceiul său de a nu povesti despre viața lui, după cum și-a amintit Mihail Sevastos, coleg cu el la revista Viața Românească de la Iași. Poetul a povestit că în copilărie, când era „mic de tot”, îl trimisese mama lui în curte să vadă cum era vremea.

„Afară fulgera, ne spuse Topîrceanu. Dar eu nu știam cum să exprim asta prin cuvinte. Atunci, după ce am intrat în casă, când m-a întrebat mama cum îi afară, eu, în loc de răspuns, am început să clipesc repede-repede din ochi, schimonosindu-mi faţa și căutând să imit astfel străfulgerările din zare.

Mama m-a luat în braţe și a început să mă sărute. De multe ori ea mi-a amintit de scena asta, făcând un haz nespus.”, a fost povestea spusă de Topîrceanu.

„Trăiesc absolut liber. Nu mă simt legat de mediul ambiant și de realitatea socială prin nici un fir ombilical, care să-şi merite în adevăr epitetele. Și nu scriu decât sub imboldul inspirației poetice exasperat de acute”, mai dezvăluia ulterior poetul despre el însuși, într-un interviu.

„Avea picior de femeie și ritm de codobatură în ființa lui”

Ionel Teodoreanu l-a descris pe marele poet astfel: îmbrăcat într-o intârziată uniformă de licean, având o șuviţă potrivită pe frunte (cu oglinjoara purtată Ia buzunarul de la piept, alături de pieptene), picior cambrat și tocuri femeiești înalte, cu picior de femeie, minuscul.

„Îsi aşeza ba cărarea, ba meșa de pe frunte, ba cravata, ba sprâncenele… Ședea la masă cam strâmb cam pe-o parte, cu obraz de lemn uscat, cu capul ușor înclinat, c-un ochi pe jumătate închis, pe care îl acoperea cu palma, având un ritm de codobatură în fiinţa lui sprintenă…”, l-a mai descris Ionel Teodoreanu.

Citește și: Tudor Arghezi știa să dea cu pumnul și îi scotea din minți pe zețari. Aroganța cu care le răspundea la reclamații

Printre calitățile poetului se număra faptul că stăpânea bine limba franceză, era preocupat de unele probleme de știință, descifra texte vechi chirilice și avea un neîntrecut talent de lector. Imediat ce apărea pe scenă, sala izbucnea în ovații.

Ciudățeniile nebănuite ale lui George Topîrceanu

Totuși, Mihail Sevastos a ținut să precizeze că dincolo de toate aceste calități, George Topîrceanu avea și unele ciudățenii nebănuite. Era, de exemplu, irascibil. Când pierdea la un joc de cărți, fie la Cercul Vânătorilor sau la un alt club intim, poetul devenea arțăgos și îl bănuia pe chibițul din spatele lui ba că-i purta ghinion, ba că îl dădea de gol – intenționat sau nu. Așa că se răstea la el și îl trimitea „să mai stea și în spinarea altuia”.

Avea și alte ciudăţenii. Se temea, de exemplu de bărbieri. În redacția revistei Viața românească, poetul spunea că oamenii înnebunesc – unii progresiv, alții dintr-odată. Astfel că îi era teamă să nu-i taie beregata vreun bărbier.

„Pe un doctor îl poate apuca nebunia în momentul operației (de aceea n-am să mă dau niciodată pe mâna chirurgilor, ca să mă taie). Arhitectul înnebunește pe schelă și, socotindu-se un al doilea Icar, se aruncă în spațiu, încredințat că aripile de pe umăr i se vor desface și va pluti ca pana în văzduh.

Atunci, de ce să nu mă tem că frizerul s-ar putea scrânti tocmai în clipa când ajunge cu briciul la gâtul meu; în loc să alunece cu instrumentul tăios pe piele la vale, el – hârști! Îmi taie beregata. De aceea, ori de câte ori sunt nevoit să mă rad în târg, trec prin mari emoții când îmi gândilă briciul beregățile”, spunea el.

O altă trăsătură mai stranie a poetului era aceea că se simțea în siguranță numai în mijlocul naturii în ansamblul ei. În aceeași redacție dezvăluise că a compus poezia „Broaștele” după ce o noapte întreagă, într-o luntre, le ascultase concertul pe bălțile de la Cristești.

„La miezul nopții, când se întorcea acasă, singur sau întovărășit de un amic, după o reuniune cu prietenii la taclale (căci nu era băutor), Topîrceanu ciulea urechea la toate zvonurile cerului. Se auzeau semnale date de fluierari, gârlițe sau de rațe sălbatice.

Uneori nu putea determina soiul păsărilor migratoare, care se îndemnau la zbor în înaltul cerurilor. Asculta mult-mult zvonul parcă sideral, îndelung; și pornea mai departe cu pași înceți, întovărășit de această șoaptă nelămurită a stelelor”, a mai povestit Sevastos.

Citește și: Povestea micilor. Ar fi fost inventați de un cârciumar iscusit din București, dar sunt revendicați de turci

Iubea și animalele și în special câinii, dar le găsea acestora un defect: „Ființele acestea, atât de duioase, devotate și pline de prietenie în relațiile cu omul sunt crude față de semenii lor, mai cu seamă față de cei mai slabi și mai jigăriți.”

George Topîrceanu s-a născut în București la data de 20 martie 1886. În 1936 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A murit pe 7 mai 1937, în casa scriitorului Demostene Botez, la Iași.

A lăsat în urma lui: „Balade vesele și triste”, „Parodii originale” (București, 1916); „Amintiri din luptele de la Turtucaia” (București, 1918); „Strofe alese. Balade vesele și triste” și „În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare” (Iași, 1920); „Migdale amare” (București. 1928); „Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă” (București, 1930); „Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate” (București, 1936) și „Minunile Sfîntului Sisoe”, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).