Povestea de dragoste neștiută a Ecaterinei Teodoroiu. A primit un inel de logodnă din teiul lui Eminescu

Înainte de a muri pe front, la doar 23 de ani, Ecaterina Teodoroiu ar fi trăit o poveste de dragoste ce a început într-un spital. Logodnicul ei i-a cerut mâna cu un inel pe care l-a improvizat, deoarece nu avea bani pentru o bijuterie.

Povestea a fost spusă de Luminița Dragomir, specialist la Muzeul de Artă de la Târgu Jiu și strănepoata Sabinei, sora cea mică a Ecaterinei Teodoroiu. Femeia a spus că știe aceste detalii despre „eroina de la Jiu” de la străbuna ei.

Ecaterina Teodoroiu, o fire romantică

Luminița Dragomir a povestit că Ecaterinei Teodoroiu, numită și Cătălina sau Lili, era cea mai deșteaptă fată din împrejurimi și că deși lumea are o imagine „băiețoasă” a eroinei, ea era în realiate o fire romantică.

„Lili era mândria familiei: îi plăcea să cânte, scria poezie, visa să fie învățătoare și își dorea enorm să se întoarcă acasă, să-i ajute și pe ceilalți copii din sat să prindă dragul de carte”, a mai povestit descendenta familiei Ecaterinei Teodoroiu.

Tot ea a povestit că eroinei nu i-a fost ușor să ajungă unde a ajuns, în contextul în care avea șapte frați. Cei opt copii și părinții lor trăiau într-o căsuță cu două camere din satul Vădeni, în prezent cartier în Târgu Jiu. Părinții ei, Elena și Vasile Toderoiu, munceau de dimineața până seara pe moșia boierului Dumitru Pleniceanu. La un moment dat, eroina i-a atras atenția soției boierului.

„De la o vreme, comportamentul Cătălinei dădea de bănuit. Jumătate de ceas sau o oră pe zi, Lili dispărea. Dispărea, pur și simplu! Boieroaica s-a gândit dacă nu cumva, în timpul ăsta, fata fură din casă sau mănâncă pe ascuns prin vreo cămară. O urmărește și rămâne mută: Cătălina se ascundea în biblioteca boierului și citea, pe furiș, punea cartea la loc și relua lectura a doua zi, până termina câte un volum.

Atât de impresionată a fost boieroaica, încât a decis să-i plătească fetei o școală bună, la oraș. Cât era ea de isteață, fără banii familiei Pleniceanu, Lili nu avea cum să ajungă unde a ajuns. A studiat la școala româno-germană din Târgu Jiu, apoi a făcut gimnaziul în București, lângă Cișmigiu. Lumea are imaginea aceasta băiețoasă a Cătălinei. Dar Cătălina era o fire romantică”, a mai povestit Luminița Dragomir.

La ceremonia de premiere de la gimnaziu, la București, Ecaterina Teodoroiu i-a uimit pe toți cei prezenți cântând la vioară balada lui Ciprian Porumbescu. Eroina era îmbrăcată atunci cu un costum popular țesut de mama ei.

Dragoste la prima vedere între Ecaterina Teodoroiu și logodnicul ei

Mai târziu, pe când ajunsese în spitalul Regele Ferdinand la Iași, după ce fusese rănită la ambele picioare de un obuz în luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiași, Ecaterina Teodoroiu și-a întâlnit marea iubire.

Cum n-avea astâmpăr, în ciuda recomandărilor doctorilor, eroina a căzut la un moment dat pe treptele spitalului. Un tânăr chipeș s-a grăbit să o ridice și privirile li s-au întâlnit. „Nu am nicio îndoială, a fost dragoste la prima vedere!”, a fost de părere Luminița Dragomir. Inelul de logodnă ce a urmat a fost unul deosebit.

„Străbunica Sabina mi-a arătat scrisorile pe care draga de Lili le trimitea acasă, la Vădeni. Spunea că se simte mai bine, că a cunoscut pe cineva drag acolo și că a fost cerută în căsătorie. N-avea Gheorghe Pănoiu, bietul, bani de verighete sau de inele pe sărăcia din timpul refugiului de la Iași!

Și atunci, îmi povestea străbunica, Gheorghe i-a dăruit Cătălinei un inel pritocit dintr-o rămurică din teiul lui Eminescu. Nu vă puteți imagina cât mă bucură faptul că Lili a noastră a avut parte de momentele astea frumoase! Să mori la 23 de ani…”, a povestit Luminița Dragomir.

Cine a fost logodnicul Ecaterinei Teodoroiu

Logodnicul Ecaterinei Teodoroiu era sublocotenentul Gheorghe Pănoiu, scris în unele surse și Gheorghe Mănoiu, un învățător din Gorj care fusese de asemenea rănit pe front. Însă, alte surse spun că cei doi s-au întâlnit pentru prima dată la București, pe vremea când eroina se pregătea pentru a deveni învățătoare.

Numele logodnicului ei apare într-o scrisoare atribuită eroinei, ce se găsește în fondul „Manuscrise“ al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Capitală. În această scrisoare, Ecaterina Teodoroiu ar fi menționat că făcea clasa a cincea de liceu în București când, în contextul declanșării Primului Război Mondial, a devenit cercetașă pentru a-și ajuta țara. În 1916 a ajuns să îngrijească răniții în Târgu Jiu.

„Venind chemată la Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj, a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători, sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare.

Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei. În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj; atunci m-am dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i voie să lupt în Regimentul domniei sale. Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj.

Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri.

În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi. Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe front.

Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i convalescenţa. Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie”, ar fi scris Ecaterina Teodoroiu.

Ecaterina Teodoroiu, în aceeași casă cu logodnicul ei

De asemenea, în această scrisoare prin care Ecaterina Teodoroiu îi cerea sprijin comandantului Diviziei 2 Infanterie pentru a se înrola, eroina ar fi scris că a stat în aceeaşi locuinţă cu sublocotenentul Gheorghe Mănoiu, menținând că a dormit mereu în același pat cu fata gazdei.

„M-am dus la regiment, m-am prezentat domnului maior Mareş şi corpului ofiţeresc la popota regimentului. Din ziua aceea, adică acum o lună, am îngrijit de numeroșii bolnavi din Compania a 7-a, am contribuit cât de mult la depăduchierea oamenilor, am observat ca mâncarea lor să se facă cu îngrijire şi am mâncat laolaltă cu ei, iar în cantonament am stat în aceeaşi casă cu domnul sublocotenent Mănoiu, neavând posibilitatea să am o casă singură pentru mine şi am dormit mereu cu fata gazdei în pat.”, arată scrisoarea.

Ecaterina Teodoroiu a avut o întâlnire la Iași cu Regina Maria, pe 7 februarie 1917, și a rugat-o să îmbunătăţească traiul soldaţilor din Regimentul 43/59 Infanterie. Regina a ordonat să i se pună în sanie 400 de kilograme de sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi. Eroina a împărțit darurile personal tuturor soldaților din regiment.

Eroina, denunțată și apoi decorată prin intervenția viitorului Rege Carol al II-lea

Apoi, pe 14 februarie, a fost denunțată anonim la Marele Cartier General: era o femeie în cantonamentul Regimentului 43/59 Infanterie. Eroina s-a prezentat generalului Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a. Generalul a ordonat să fie menținută în serviciu și a făcut un raport pentru Principele Carol.

Ulterior, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, și-a amintit că o cunoștea pe Ecaterina Teodoroiu și că va interveni pentru decorarea ei. Astfel, pe 17 martie 1917, eroina a fost decorată de Regele Ferdinand cu medalia Virtutea Militară de aur şi i-a fost acordat gradul de sublocotenent onorific în Regimentul 43/59 Infanterie, plătindu-i-se solda corespunzătoare din Casa Palatului.

De la această dată, Ecaterina Teodoroiu a participat la instrucţia trupei în timpul refacerii, fiind ataşată plutonului comandat de sublocotenentul Mănoiu în Compania a 7-a. Atunci când sublocotenentul Mănoiu lua comanda companiei, ea rămânea drept comandant de pluton.

Iubirea dintre ea și logodnicul ei nu avea să dureze până la adânci bătrâneți. Ecaterina Teodoroiu a fost lovită de două gloanțe în lupta din zona Dealul Secului-Muncel, în localittatea Fitioneşti, din judeţul Vrancea, în seara zilei de de 22 august 1917, în timpul unei retrageri, după ce unităţile române au fost atacate şi surprinse descoperite de unităţi din Regimentul 40 Rezervă german.

Logodnicul Ecaterinei Teodoroiu a avut aceeaşi soartă, deși mai târzie. La data de 28 septembrie 1944, în lupta pentru cucerirea cotei 495, de pe Dealul Sângiorgiu de la Oarba de Mureş, din cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost grav rănit şi, mai târziu, a murit în spitalul din Târnăveni, la vârsta de 49 de ani.