Eminescu te-a indus în eroare când a scris „Luceafărul”. Greșeala pe care ai putea s-o faci din cauza lui

„Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!”. Bine, nu comentăm pleonasmul ce urlă în primul vers al poeziei Luceafărul. Nici măcar nu ne întrebăm unde altfel să cobori dacă nu în jos.

Doar e scris de Mihai Eminescu și îl iertăm, de dragul geniului său. De altfel, s-au găsit mulți care să explice ce-a vrut să spună autorul și (n-)am cârcotit noi. Dar alta-i buba cu care chiar poți să te alegi atunci când citești „Luceafărul”.

Și e una rușinoasă.

Luceafărul din poezia lui Eminescu

„Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste, după cum a anunțat Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) în ianuarie 2009. Are aproape 100 de strofe pe care Mihai Eminescu le-a scris începând din anul 1873, de-a lungul multor ani, până când l-a publicat în aprilie 1883 în „Almanahul societății studențești România Jună” din Viena.

Ulterior, în același an, poemul a fost reluat în revista Convorbiri literare și mai târziu în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, publicat în anul 1884.

În această poezie colosală a lui Eminescu, Luceafărul este un el. Acel „el” de care se îndrăgostește nebunește o fată de împărat. El se întrupează pentru a răspunde la chemarea ei și îi cere să-i fie soție, dar curând ea simte că fac parte din lumi diferite, iar iubirea lor e fără speranță. „Privirea ta mă arde”, „Ochiul tău mă-ngheață”, îi spune ea, cerându-i să rămână muritor.

Însă, când ajunge la creatorul lumii, Luceafărul află că acest lucru nu este posibil. Demiurgul îi explică ce rol are el în Univers: este „cuvântul dintâi”, energia primordială a lumii. Fără prezența lui pe cer, lumea ar dispărea.

Pentru oamenii de știință, Luceafărul are numele unei zeițe

Pe de altă parte, pentru oamenii de știință, Luceafărul nu este un „el”, ci o ea – una cu numele unei zeițe. Și nu este o simplă stea, ci o planetă. Mai exact, Luceafărul, pe care toată lumea îl vede zilnic după apus, nu departe de Lună, este planeta Venus, a doua planetă de la Soare, între Mercur și Pământ.

Planeta a fost numită astfel după zeița Venus a iubirii, frumuseții, pasiunii, fertilității, prosperității și victoriei. În mitologia romană, ea a fost strămoașa poporului roman prin fiul ei, Enea, care a supraviețuit căderii Troiei și a fugit în Italia. Iulius Caesar a revendicat-o ca strămoș al său.

Romanii au adaptat miturile și iconografia omologului ei grec Afrodita pentru arta romană și literatura latină. În tradiția clasică ulterioară a Occidentului, Venus a devenit una dintre zeitățile din mitologia greco-romană la care se face cea mai mare referire, ca întruchipare a iubirii și a pasiunii. Ea este de obicei reprezentată nud în picturi.

Venus, cea mai fierbinte planetă

Planeta Venus, cunoscută și ca Luceafărul, este al treilea obiect ceresc ca luminozitate pe cerul nopții, după Soare și Lună. Rareori este vizibilă cu ochiul liber și în timpul zilei. Venus își atinge luminozitatea maximă cu câteva ore înainte de răsărit sau după apus, motiv pentru care popular este cunoscută sub numele de Luceafărul de dimineață și Luceafărul de seară.

O caracteristică de reținut despre Venus e aceea că este de departe cea mai fierbinte planetă din Calea Lactee, chiar dacă Mercur este mai aproape de Soare. Temperatura medie a suprafeței este de 462 de grade Celsius.

Planeta Venus este acoperită cu un strat opac de nori de acid sulfuric. Există presupuneri că pe Venus au existat oceane, la fel ca pe Pământ, dar acestea s-ar fi evaporat pe măsură ce temperatura suprafeței a crescut.

Distanța lui Venus față de Pământ variază de la aproximativ 40 de milioane de kilometri până la aproximativ 259 de milioane de kilometri. Aflată la aproximativ 108 milioane de kilometri față de Soare, Venus își parcurge orbita în 224,7 de zile.

Rotația în jurul propriei sale axe este foarte lentă, durează 243 de zile și are loc de la est la vest, în sens invers față de rotația celorlalte planete. Planeta nu are nici un satelit, caracteristică pe care o împărtășește doar cu Mercur între planetele din Sistemul Solar.

O altă caracteristică a planetei Venus este aceea că are cea mai densă atmosferă dintre cele patru planete telurice, ce constă din mai mult de 96% dioxid de carbon. Presiunea atmosferică la suprafața ei este de 92 de ori mai mare decât pe Pământ sau aproximativ presiunea găsită la 900 de metri sub apă pe Terra.