Femeia care l-a înnebunit pe „canalia” de Caragiale. „Dă-mi-o, cucoană, că mor! O iubesc!”

Da, știm. Este greu să ți-l imaginezi pe Ion Luca Caragiale fâstâcit, făcând gesturi ce nu au niciun sens, dar iată-l, într-unul dintre cele mai importante momente din viața lui personală: Intră în casa viitorilor lui socri, emoționat din cale-afară. Își scoate batista și începe să-și scuture zăpada de pe șoșoni. Doar că nu a nins deloc. Afară-i uscat ca-n palmă.

O vede pe viitoarea lui soacră, care nici nu vrea să audă de el, și o cucerește pe loc. „Dă-mi-o, cucoană, c-o iubesc!”, îi zice cu disperare și căldură. „Cucoana” se topește imediat. Îl ia de gât și îl sărută. Nu, nu am inventat nimic. Povestea are să fie spusă chiar de ea, femeia vieții lui, Alexandrina Burelli, alintată Didina.

Dar să luăm firul poveștii de la început…

I.L. Caragiale, îndrăgostit lulea, de la prima conversație

Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly, are doar 18 ani și vine cu alte 11 fete la Teatrul Național din București. Vor toate să o vadă pe actrița franceză Sarah Bernhardt. Sunt toate supravegheate de profesoarele lor, mademoiselle Moyen şi miss Clark. Să nu cumva să facă ceva necuviincios.

„Biletele erau scumpe foc, ca la o reprezentaţie extraordinară. Dar mi-am adus aminte că îl cunosc pe Alexandru Brăiloiu, pe vremea aceea secretar al direcţiei teatrului. La teatru, am trimis să-l cheme şi l-am rugat să ne facă rost de invitaţii. S-a cam încruntat când ne-a văzut atâtea, dar până la urmă ne-a zâmbit şi ne-a poftit să aşteptăm în birou până vorbeşte cu directorul.

Ne-am aşezat fiecare pe unde am putut şi am început să cotrobăim peste tot. Pe birou am găsit un volumaş de versuri. Le ştiam pe din afară şi Brăiloiu nu mai venea. Am început să întorc foile. Uite “Venise”, uite “Nuit de Decembre”.

— Îţi place Musset?

Am tresărit. Era un glas cald, dar ferm. Am ridicat ochii, un tânăr înalt şi frumos, cu mustăcioară şi nişte ochi sfredelitori apăruse în spatele scaunului. Era Caragiale și eu stăteam pe fotoliul directorial, la propriul său birou!”, are să povestească Alexandrina Burelly – nume uneori scris și Burelli, devenită Alexandrina Caragiale, conform unui articol semnat de Paul Daniel în revista Luceafărul, în martie 1969.

Caragiale are 31 de ani și nu se așteaptă la un răspuns atât de fermecător de la tânăra pe care tocmai a găsit-o așezată pe fotoliul lui de director al Teatrului Național din București.

„— Dacă-mi place? Hm… nu.

— Păi de ce, frate? Musset ăsta place la toate fetele…

— Mie nu. Prea e plângăreț, prea se smiorcăie că nu-l iubesc destul iubitele…

A râs în hohote, m-a bătut pe umăr și ne-a chemat pe toate cu el.

— Acu haide-n sală că începe…

M-am grăbit să urc totuși cu întreg grupul, căci miss Clark începuse să se cam uite fioros la mine. De abia mai respiram când am ajuns sus… la galerie. Numai acolo mai erau locuri. Ne-a instalat el singur, ne-a întrebat dacă suntem mulţumite şi pe urmă s-a scuzat că trebuie să fie printre actori. Când să plece, ne-a spus: „Dar să nu aruncaţi chibrituri pe jos şi nici în capul publicului de la parter!”, a mai povestit Alexandrina Caragiale, explicând că dramaturgului îi era teamă de incendii.

Apoi, a dispărut din viața ei. Dar cu intenția de a o lua de soție.

Vecina Alexandrinei Caragiale, disperată de dramaturg. „Dă-mi-o, că mor!”

Am putea spune că dacă Mihai Eminescu n-ar fi scris poezia „Pe lângă plopii fără soț”, ar fi putut să o scrie I. L. Caragiale. De ce? Simplu: Pentru că începe să treacă mereu prin fața casei tinerei care i-a picat cu tronc ca nimeni alta. Uneori se preface că intră în biserica de peste drum. Nu târziu, i-a venit o idee genială: să o viziteze adesea pe Didina Disescu, prietenă bună cu familia Burelly.

---

Citește și: Ultima dragoste trăită de Mihai Eminescu. A scris „Pe lângă plopii fără soț” pentru o femeie cu 13 ani mai în vârstă decât el

---

„Cu familia lor, ai mei erau prieteni buni şi nu stăteam nici departe unii de alţii. La masă îl găsesc şi pe Caragiale, am rămas uimită. Nu ştiam că se cunoşteau. Dar nu mi-a părut deloc rău de coincidenţă. Caragiale a fost fermecător şi nu ştiu cum se făcea, dar tot timpul am stat aproape unul de altul. Era şi el emoţionat şi de o politeţe desăvârşită. Îmi plăcea. De atunci, de câte ori ieşeam în oraș, dădeam mereu de el, ca din întâmplare. Dar el se ducea des în casa Disescu, ca să mă întâlnească.

Pe cucoana Didina o scoase din sărite și femeia într-o zi mi-a spus: „Dragă, nu mai pot să scap de nebunul ăsta! Dă buzna-n casă cu noaptea-n cap, nici nu se uită că mă găsește în robe de chambre şi zor nevoie: „Dă-mi-o, cocoană Didino, dă-mi-o, că mor!” „Pe cine să ţi-o dau, mă?” „Pe Didina Burelli”…”, a mai povestit soția lui Caragiale.

Soacra lui s-a făcut foc și pară. „Să nu te mai prind cu el”

Mama Alexandrinei Caragiale se face foc și pară când aude despre amorul ce se înfiripă între fiica ei și I.L. Caragiale, pe care îl numește un „bețivan” și un „zăpăcit”. Femeia se aștepta ca dramaturgul să-i lase fiica însărcinată, după care să se descotorosească de ea. Tatăl Alexandrinei, însă, tăcea. Îl plăcea pe scriitor.

„Cu unul ca ăsta ţi-ai găsit tu să vrei să te măriţi? Să nu te mai prind cu el că te încui în odaie!”, aude Alexandrina de la mama ei. Mademoiselle Moyen e de aceeași părere. Tânăra știe ce reputație de crai are Caragiale. Știe și că îi place să își facă veacul prin berării. Dar în zadar. Povestea de dragoste e iminentă. La fel și căsătoria. Astfel, ajungem la scena cu care am început să îți povestim totul:

„După câteva zile, într-o seară ne-am trezit acasă la noi cu Caragiale, venit pe negândite. Era emoţionat, tuşea fără rost şi intim fără nevoie, iar în vestibul, de fâstâcit ce era, începuse să-şi scuture de pe şoşoni zăpada cu batista.

Numai că pe şoşoni nu era nici un fulg de zăpadă, iar afară era uscat… ca-n palmă. Cum a intrat în salon, s-a repezit la mama: „Dă-mi-o, cucoană, c-o iubesc!” Şi era în glasul lui atâta căldură şi atâta disperare, încât mama s-a dus la el cucerită, l-a luat de gât şi l-a sărutat.”, povestește Alexandrina, ajunsă cu rafinament la senectute.

Nunta are loc la biserica Pitar Moş. Lume multă la eveniment. Mireasa este fericită.

Cum arăta viața în casa familiei lui Ion Luca Caragiale

Alexandrina, pe care Ion Luca Caragiale o alinta „Muți”, povestește și cum arăta viața familiei sale. Casa le era plină mai tot timpul. Dramaturgul muncește pe brânci, dar are inimă mare și nu se ferește să invite prieteni la masă.

„Pleca dimineaţa de acasă să-şi vază de treburi şi peste o jumătate de ceas mă pomeneam cu el înapoi. Venea cu birja să mă vadă şi pleca iar. Până la prânz se mai întorcea de două-trei ori. Câteodată mă lua cu el la Costică Gherea, care ţinea un birt în gară la Ploieşti, unde veneau o grămadă de scriitori. Lui Gherea îi citea de obicei bucăţile de care nu era tocmai sigur şi ţinea seama întotdeauna de ceea ce-i spunea el. Avea o încredere nemărginită în opiniile lui Gherea. Într-o vreme am fost cu el de câteva ori şi la Berlin. (…)

Călătoriile în străinătate nu erau semn că am fi fost vreodată bogaţi. Toată viaţa noastră a fost trudită şi hărţuită. Caragiale n-a avut nici cont la bancă şi nici economii la ciorap şi doar de nevoie s-a făcut birtaş la Craiova şi berar la Bucureşti. Muncea mult, dar inimă largă cum era el şi pe vremea când ţinea birt, numai ce îl vedeai plecând în fiecare zi la gară, de unde aducea întotdeauna la masă câţiva prieteni de cine ştie unde. Tot ce se câştiga la birt se prăpădea cu mesele astea prieteneşti şi Caragiale a fost nevoit în cele din urmă să-şi închidă prăvălia ca să nu dea faliment.

Admiratori avea destui, dar mecenaţii nu se prea îmbulzeau. Numai Nicu Filipescu a încercat să-l ajute pe vremea când era primar al Capitalei. Îl angajase amploiat la primărie cu condiţia ca, în schimbul simbriei, „să scrie o piesă pe an”. Scria foarte greu, oftează coana Alexandrina. Oricare pagină a lui e tare muncită…

---

Citește și: Povestea de dragoste neștiută a Ecaterinei Teodoroiu. A primit un inel de logodnă din teiul lui Eminescu

---

Eu n-am aflat decât mult mai târziu, de la biografii lui, că în ziua de 1 aprilie 1901 Caragiale fusese dat afară de Mitiţă Sturza din slujba de registrator în Administraţia Centrală a Regiei Monopolurilor Statului. Asta nu i-a iertat-o Caragiale toată viaţa, căci aveam atunci trei copii de îngrijit, doi băieţi şi pe Caterina. Cât trebuie să-l fi supărat această licenţiere pe el, care nu voia să aflăm nimic şi să nu simţim nici o lipsă!”, a mai povestit soția lui Caragiale.

„Caragiale era un soţ pe cât de grijuliu, pe atât de simpatic şi de plăcut şi un tată foarte bun. Nici una din sinistrele proorociri pe care unii le făcuseră înainte de nuntă nu s-a împlinit. În fiecare sâmbătă seara, când Maiorescu primea lume, mă lua cu el și pe mine, continuă doamna Alexandrina Caragiale evocările.

Veneau acolo Vlahuţă, doctorul Urechea, Delavrancea, P. P. Missir, Carp, Iacob Negruzzi, Toni Bacalbaşa, Duiliu Zamfirescu, Goga, Coşbuc, Anghel Demetriescu, care pe vremea aceea era pedagog la liceul Sf. Gheorghe, unde fusese cândva şi Caragiale, Ştefan O. Iosif, uneori Iorga şi Pătraşcu. Stăteau de vorbă şi ce nu discutau ei! Sau citeau ce-a scris unul sau altul.”, a adăugat ea.

Viața lor a fost marcată și de două tragedii. Au două fiice, Ioana și Agatha, care mor de timpuriu, din cauza tusei convulsive. Ulterior, au împreună un fiu, Luca Caragiale (1893 – d. 1921) și o fiică, Ecaterina, căsătorită Logadi (1894 – 1987).

I.L. Caragiale a mai avut un fiu, Mateiu, autor, istoric al heraldicii, poet și scriitor român – născut din relația dramaturgului cu Maria Constantinescu, anterioară căsniciei sale cu Alexandrina Caragiale. Viața dramaturgului s-a încheiat pe 9 iunie 1912, la vârsta de 60 de ani. Cea a soției sale, 42 de ani mai târziu, în 1954, la vârsta de 89 de ani.