Nicolae Labiș și-a așteptat sfârșitul, la doar 21 de ani. Autorul „Moartea căprioarei” a avut un destin tragic

Este noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956. Mai e puțin până la Crăciun, dar n-are nimeni timp să se bucure pentru asta. Într-o cameră a Spitalului „Central” din București, Nicolae Labiș, unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale, cu cei 21 de ani ai săi abia împliniți, cere oxigen și strigă să-l audă cât mai mulți că e „al naibii de frumos să trăiești”.

Vrea să-și vadă de tinerețe. Vrea să-și vadă de scris. O tânără balerină tocmai l-a făcut să se simtă bărbat, dar sfârșitul se apropie de el fără milă. A rezistat 10 zile și pleacă acum probabil fără să știe că în literatura română a devenit deja nemuritor. Apucă să spună ce i s-a întâmplat, ce a simțit în momentul accidentului ce i-a curmat viața după doar 21 de ani pe Pământ.

Accidentul sau crima ce i-a adus moartea lui Nicolae Labiș

„Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău? Ai fost beat?”, a dezvăluit Imre Portik că l-a întrebat pe Nicolae Labiș, în volumul său despre conversaţia pe care ar fi avut-o cu poetul când l-a vizitat la spital. „Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost”, ar fi răspuns poetul. „Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?”, ar fi fost următoarea întrebare. „Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva…”, ar fi spus Labiș.

„Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (…)

Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea.”, ar fi povestit Nicolae Labiș.

Prin urmare, pe patul de spital, cu puțin timp înainte de a muri, Nicolae Labiș spunea că n-a fost un simplu accident, ci că ar fi fost împins de cineva. O crimă, chiar în prima noapte în care tramvaiele circulau în Bucureşti după 12 noaptea.

Cine era „ea”. Femeia s-a sinucis după 22 de ani

„Ea” era balerina Maria Polevoi. Poetul a întâlnit-o pe 9 decembrie, seara, la Capșa. Au început să flirteze. O prietenă a balerinei avea să scrie la revista Flacăra peste mulți ani, sub protecția anonimatului, câteva rânduri despre întâlnirea celor doi:

„În zilele de după 9 spre 10 decembrie am fost acasă la Maria Polevoi care, profund impresionată de drama petrecută sub ochii ei, s-a îmbolnăvit şi câtăva vreme nu şi-a mai părăsit locuinţa decât pentru a merge – în calitate de martor – să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de autorităţi. Cele povestite mie atunci, şi numai atunci cu amănunte, a dorit să le uite şi a evitat să le mai spună altcuiva.

Ştiţi cum a cunoscut pe Nicolae Labiş. În prima parte a serii poetul a şezut pe un scaun în faţa Mariei, apoi ea l-a chemat şi a mai stat lângă ea. Îi făcea impresia unui copil mare, ciudat, ironic. A recitat la insistenţele companionilor şi mai mult pentru a scăpa de gura lor, dar apoi a făcut-o cu căldură, bucuros că este ascultat cu înţelegere.

S-a amuzat întrebând-o pe Meri dacă mai văzuse de aproape, în carne şi oase, un scriitor, un poet şi dacă da… sigur era mult mai bărân ca mine!. Meri l-a întrebat cum se face că este singur. Ei i se părea neobişnuit ca un tânăr atât de fermecător să fie, mai ales să bea, singur. Nu sunt singur, sunt cu… şi a arătat sticla sa. Mariei i s-a părut că bravează.

Apoi ea i-a spus că este balerină şi i-a povestit câte ceva de dincolo de scena dansatorilor. Era o foarte bună povestitoare. (…) Ei doi, femeia şi scriitorul, au vorbit tot timpul pe un ton confidenţial. Ceilalţi au început să facă glume la adresa lor, lucru care l-a făcut pe Nicolae Labiş să se simtă stingher şi să refuze «un pahar de împăcare».

În acest context, Maria Polevoi l-a invitat pe Poet la ea acasă. Pentru a nu mai da loc atâtor comentarii urmau să plece fiecare separat şi să se întâlnească abia în staţia de tramvai. Ceilalţi vroiau să continue seara în alt local, de aceea Maria s-a văzut nevoită să-i urmeze, nu ştia cât ar fi fost de aşteptat în staţie. Nici Labiş nu părea a fi dornic să părăsească vesela societate (parcă nu ştia ce să facă, să mă urmeze, să mai rămână… dar tot timpul avea aerul că joacă o festă celor prezenţi).

Au plecat la Victoria. Maria a fost convinsă că… Băiatul s-a ameţit abia când a ieşit afară în frig. În noul local, Nicolae Labiş s-a deplasat cu paharul în mână, dar de băut nu a mai băut. Cei de la masă – companionii de la Capşa – şi spuseseră că nu-i mai dau să bea pentru a nu se ameţi mai tare. Şi aşa toată lumea părea că are harţag. Trecând peste orice prudenţă, Maria s-a dus la Labiş (care era la o masă vecină, în picioare) şi i-a spus că ei pleacă. La uşă poetul s-a alăturat grupului.”

Pe refugiul din stația de tramvai de la Colțea, Maria Polevoi și Nicolae Labiș trebuiau să lase impresia că aveau întâmplător acelaşi drum, că între ei nu există nicio înţelgere să meargă către aceeași destinație. Ea era balerină la ansamblul MAI, ceea ce impunea o anumită conduită. Așadar, nu se cădea să se afle despre ea că a fost într-un local în care a băut și a întâlnit un tânăr pe care l-a invitat acasă – și nu orice tânăr, ci chiar marele Nicolae Labiș.

În loc să ajungă în garsoniera ei după flirtul de la Capșa, Maria Polevoi l-a însoțit pe Nicolae Labiș la spital. Despre acea clipă când poetul a ajuns la spital medicul care l-a primit, profesor doctor Firică, a povestit: „Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o şansă: măduva era complet secţionată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viaţa cu câteva zile”.  Traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie – acesta a fost diagnosticul crunt.

Chemat de urgenţă, la rugămintea lui Labiş, prietenul şi colegul lui de cameră Aurel Covaci avea să noteze, după dictarea poetului: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine / Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate / urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…”.

La 22 de ani de la tragedie, Maria Polevoi, care nu și-ar fi iertat niciodată implicarea în incidentul tragic, s-a sinucis cu o supradoză în garsoniera ei de pe Calea Călăraşi, aceeaşi garsonieră în care Nicolae Labiş n-a mai apucat să ajungă niciodată. Balerina a spus că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colţea n-a fost o crimă, ci un accident.

Nicolae Labiș, ucis sau victima unui accident?

Aceeași a fost și concluzia locotenentului Ioan Grozavu, cel care s-a ocupat de anchetă. „Nu, domle’, nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Nu îmi mai amintesc cum o cheamă. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut.”, a spus Ioan Grozavu.

Însă, scriitorul Mihai Gafiţa, care i-a fost profesor lui Nicolae Labiș la Şcoala de literatură, a reconstituit orele târzii din 9 spre 10 decembrie, spunând că poetul nu avea cum să aibă vreo vină pentru incidentul ce i-a adus moartea.

„Am stat şi eu de vorbă, chiar în zilele când Labiş se mai afla în viaţă, pe patul de spital, am stat de vorbă cu principala martoră (Maria Polevoi)… Am întrebat şi altă lume, am reconstituit pas cu pas itinerariul lui Labiş în acea noapte, am verificat când şi cum şi cât alcool s-a consumat şi care a fost partea nefericitului poet.

Pentru mine azi e foarte clar; în mod normal, din acest punct de vedere, nu avea cum să se lovească el de tramvai, sau să se plaseze în aşa fel încât să-l lovească tramvaiul!… Am reconstituit în acea zi după-amiaza precedentă a lui Labiş, ca să aflu unde s-a petrecut, şi cum apariţia sâmburelui de otravă ori a clipei înveninate care avea să-l piardă la ceasurile două din noapte. Cuiva am povestit toate cele ce au fost. Pe hârtie nu le-am pus niciodată şi nici nu ştiu dacă o voi face… ”.

Nicolae Labiș împlinise vârsta de 21 de ani pe 2 decembrie. Decesul i-a fost declarat pe 22 decembrie. Își doarme somnul de veci la cimitirul Bellu. Pentru talentul său, criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”.