Ștefan Luchian, un destin tragic. A pictat în agonie și a fost umilit pe patul de moarte. „I-am legat pensula de braț”

Ștefan Luchian a avut un destin tragic. A fost unul dintre cei mai mari pictori pe care i-a avut România. A avut norocul să se nască într-o familie înstărită. S-a bucurat de o moștenire bună, a trăit cu poftă, s-a îndrăgostit, apoi l-a părăsit tot norocul și s-a ales praful.

S-a luptat cu agonia și a așteptat moartea, tânăr, genial, dârz și înspăimântător, în fața șevaletului.

Pe 1/13 februarie 1868, când Ștefan Luchian se năștea la Ștefănești, nimic nu îi prevestea o viață marcată de durere. Doar era fiul maiorului Dumitru Luchian și al soției lui, Elena Chiriacescu, oameni înstăriți, care se trăgeau din familii boierești. Și au urmat decenii de viață bună, până să se schimbe totul.

„30 de gologani”

Atras de pictură de timpuriu, Luchian, care avea să fie supranumit „Poetul plastic al florilor“, era „pictorul clasei” pe vremea când era elev la la Liceul „Sfântul Sava”, unde a ajuns după ce a învățat la școala primară din Tabaci.

Aşa cum avea să mărturisească mai târziu, Luchian percepea un tarif de „30 de gologani” pentru colegii care nu ştiau să își facă temele la desen.

De altfel, prima sa lucrare datează de pe vremea când avea 16 ani. Tabloul, pictat în ulei, înfăţişează o casă şi este semnat „Şt. Luchian.cl III”.
Pe mama lui, care îl voia militar, a sfidat-o într-un mod incredibil. S-a dus de gura ei să dea examen la școala militară, dar a stat neclintit în fața foii de examen.

Nu a scris nici măcar un cuvânt, ca să nu riște să fie admis.

Rebel din cale-afară, s-a înscris singur la Şcoala de Arte Frumoase, dar şi la Conservator, unde a studiat flautul. Ar fi vrut să cânte la vioară, dar nu a fost să fie.

„Mi-erau mâinile prea lungi și m-am apucat de flaut…”, spunea chiar el, cu umor.

În pictură, l-a recunoscut ca mentor pe marele Nicolae Grigorescu, care l-a încurajat să-şi respecte vocaţia și i-a admirat talentul.

„În sfârşit, am şi eu un succesor!”, a exclamat artistul.

În 1889, Ștefan Luchian a absolvit cursurile Şcolii de Arte Frumoase, premiat cu medalia de bronz pentru un cap de expresie şi un studiu după natură. A plecat degrabă la München, unde a studiat la Academia de Arte Frumoase. A revenit în ţară la moartea mamei sale. Apoi, a plecat din nou, anul următor, la Paris, unde s-a înscris la Academia Julian.

În capitala Franței, vizitând marile muzee şi analizând lucrările marilor pictori universali, Luchian a învăţat mai mult decât pe băncile şcoli.

Luchian: „Nu m-am împăcat niciodată cu şcoala…”

„Nu m-am împăcat niciodată cu şcoala… Am învăţat mai mult de la Grigorescu şi prin muzeele şi expoziţiile din străinătate”, mărturisea pictorul.

Revenit în ţară în 1892, Ștefan Luchian a ajuns în scurt timp un nume cunoscut în lumea artei. Considerat primul pictor român modern, a fost principalul iniţiator al „Expozitiei artistilor independenţi”, deschisă în 1896.

A avut intenția de ocupa catedra de pictură de la Şcoala de Belle-Arte din Iaşi, însă s-a retras de la concurs nemulţumit de aranjamentele de culise.

A continuat să picteze şi să expună atât în ţară, cât şi în străinătate.

În 1900 a trimis doua pasteluri la „Expoziţia Universală” de la Paris. În ciuda talentului său recunoscut, lucrările sale nu s-au vândut aşa cum s-ar fi aşteptat.  ​

Rămas fără părinţi şi fără moştenirea care îi asigura un trai decent, căci a investit prost și și-a irosit banii, Ștefan Luchian a fost nevoit să-şi asigure singur traiul. Cum nu a cunoscut succesul financiar prin expoziţii, a fost nevoit să se reprofileze. Se spune că la expoziţia din 1905 i s-a vândut un singur tabloul, acesta fiind cumpărat chiar de fostul său profesor Nicolae Grigorescu.

Neavând bani din vânzarea tablourilor, Luchian a început să picteze biserici împreună cu alţi pictori. Printre lăcaşurile de cult pictate de el se numără Biserica Brezoianu din Bucureşti şi Catedrala „Sfântul Alexandru” din Alexandria.

O pereche de pantaloni vechi de la ministrul Justiției

Ca să facă rost de bani pentru a supravieţui, Ștefan Luchian a lucrat şi pentru Victor Antonescu, ministrul Justiţiei la acea vreme, un boier originar din Teleorman. A decorat saloanele acestuia şi pereţii unui vapor fluvial. Se spune că artistul nu şi-ar fi primit banii pentru munca prestată. Antonescu i-a achitat doar o parte din datorie şi i-a trimis o pereche de pantaloni uzaţi, pentru restul de bani datoraţi.

Umilința îndurată a fost amintită de Ștefan Luchian într-o scrisoare trimisă unui amic:

„Dragă Clavel, din ajunul Anului Nou nu mai ştiu nimic de domnul Antonescu, deşi eu i-am scris vreo două scrisori prin care îi ceream un mic rest ce mai am de primit. Nu ştiu ce soartă va avea scrisoarea mea, mai ales când este ştiut de ce consideraţie se bucură un biet pictor în societatea bucureşteană”.

Pe vremea când picta Catedrala din Alexandria, Ștefan Luchian s-a îndrăgostit de fiica primarului, Cecilia Vasilescu. Între cei doi au existat planuri de căsătorie, dar acestea nu s-au finalizat din cauza situaţiei materiale precare a pictorului.

A mai fost un motiv. Medical.

În același an în care s-a îndrăgostit, 1898, Luchian a ajuns țintuit la pat, cu o erupţie de abcese purulente în gât şi febră mare. În anul următor a fost doborât din nou. Aceleaşi simptome. Nu a știut cum să își numească boala.

„Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare”, scria pictorul, din Spitalul Pantelimon, în 1902, prietenului său Constantin Mille.

Ce se întâmpla? Celulele imunitare atacau sistemul nervos, ceea ce provoacă pierderi de vedere până la paralizie generală și deces. Scleroză multiplă.

În 1902, Ștefan Luchian era internat la Spitalul Pantelimon. Avea dureri cumplite. Boala i-a paralizat picioarele de la şolduri în jos și a ajuns imobilizat în scaun. Maladia a avansat galopant, în ciuda tratamentelor medicilor.

Externat din spital, Ștefan Luchian a rămas captiv în casă, imobilizat în pat. Se spune că agonia fizică a pictorului era sporită de durerea că nu mai putea ieşi în natură – principala lui sursă de inspiraţie. A continuat să picteze, în special flori. Le cerea cunoscuților care veneau în vizită să îi aducă flori pe care le aşeza cu grijă în glastră şi le imortaliza pe pânză.

Ștefan Luchian, geniul imobilizat la pat

În 1905, când era deja afectat de cumplita boală, Luchian a pictat unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale sale, „Anemonele”. Chinuit de durerile cauzate de boală, Luchian a avut cele mai mari sclipiri de geniu imobilizat în pat. Specialiştii apreciază că cele mai bune lucrări ale pictorului datează din perioada bolii.

De altfel, în ciuda paraliziei, muncea până la extenuare. Îşi pierduse o parte din vedere, dar continua să lucreze chiar şi din memorie. Apropiaţii lui au povestit că cea mai mare teamă a pictorului era să nu mai poată lucra. „Credeţi că există o moarte mai bună decât să mori la lucru?”, le spunea el celor care-i spuneau să se odihnească.

„I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi  într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”, povestea Tonitza.

Pictorul Traian Cornescu, soţul Laurei Cocea, persoana care a stat aproape de Luchian până la moarte, îl ajuta pe Luchian, în momentele în care pictorul abia îşi mai putea mişca mâinile. După indicaţiile lui Luchian, Cornescu trasa contururile, iar genialul pictor le umplea cu culoare.

Tudor Arghezi: „Luchian putea să mai trăiască un timp”

De parcă durerile provocate de boala cumplită nu ar fi fost suficiente, Luchian a trecut şi prin coşmarul unor acuzaţii de plagiat. Procesul a fost intentat de Take Ionescu în 1915, iar acuzaţia s-a referit la tablourile pictate de Luchian împreună cu colaboratori de-ai săi în ultimii ani ai vieţii.

Din cauza acuzaţiilor, Luchian a fost pus sub arest la domiciliu. Poetul Tudor Arghezi, unul dintre apropiaţii şi susţinătorii artistului, spunea despre Take Ionescu şi proces: „Între comparatori era un puternic om politic, pe cât de inteligent, pe atât de crud în funestul lui egoism, şi de aprig în lăcomia lui, generoasă cu lăutarii. El a născocit fabula plagiatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plângere de excrocherie împotriva pictorului Stefan Lukian.

Ceva mai monstruos – s-a găsit un procuror, un tânăr procuror, care s-a transportat la locuinţa artistului, ca să-l aresteze, şi care găsindu-l pus în fiare de Dumnezeu, s-a mărginit să-l declare arestat în pat… Fără această intervenţie şi ofensă a Justiţiei în ultimele zile de viaţă ale artistului, Luchian putea să mai trăiască un timp”.

Cu ceva timp înainte de a muri, Ștefan Luchian a avut parte, însă, de o bucurie.

„Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”, a povestit Tudor Arghezi.

Ștefan Luchian a murit în noaptea din 27 spre 28 iunie 1916, în casa lui din Bucureşti.

Pe şevaletul lui a lăsat să se odihnească un chip de femeie, nefinalizat.