Tudor Arghezi știa să dea cu pumnul și îi scotea din minți pe zețari. Aroganța cu care le răspundea la reclamații

De statură scundă și îndesată, cu ochi sfredelitori și vorbă tărăgănată cu modulații moi, unduioase, catifelate, Tudor Arghezi apare într-o lumină cu totul neașteptată într-o poveste scrisă de Mihai Sevastos, care lucra în aceeași perioadă ca marele poet și scriitor la revista literară Viața românească.

Mihai Sevastos, prozator, poet, memorialist, traducător și gazetar român, a notat în cartea „Amintiri de la Viața românească” două întâmplări în care autorul poeziei „Flori de mucigai” apare așa cum nu și l-ar putea închipui multă lume.

Tudor Arghezi, un licean cu o poezie mototolită și ascunsă în șapcă

Arghezi a început să scrie versuri încă din liceu. Învăța la Liceul Sfântul Sava, împreună cu Gala Galacton, Nicolae D. Cocea și Ion Gheorghe Duca. Între el și Gala Galacton a existat o prietenie aparte – pare că acesta, care urma să devină scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român și membru titular al Academiei Române – îi era confident.

Gala Galacton i-a povesitt lui Mihail Sevastos o amintire pe care o avea despre Tudor Arghezi din ultima clasă de liceu. Autorul poeziei „Zdreanță” îi șoptise misterios la școală, într-o recreație de dimineață, că trebuie să se întâlnească neapărat în aceeași zi, seara, pentru că avea să0i spună ceva de cea mai mare importanță – universală și epocală.

„Am fixat strada și felinarul unde urma să ne întâlnim. Eu m-am frământat toată ziua – ca pe jeratic. Oare ce poate să fie? Universal și epocal! Seara, am fost la locul de întâlnire cu mult înainte de ora convenită. În sfârșit, iată-l și pe Arghezi – bondoc cum era, cu șapca de licean, călcând ușurel (cum zice el), cu ochii furiș în toate părțile. Ne-am dat bună seara”

Citește și: Florin Piersic, născut dintr-o poveste de dragoste desăvârșită. „Plângând în hohote, mi-a sărutat pieptul în dreptul inimii”

Arghezi m-a tras mai aproape, drept sub becul de gaz aerian al felinarului, și-a scos șapca din capm a întors-o pe dos, a scociorât cu degetele căptușeala, dintr-o tainiță a ei a scos un ciuculete de hârtie, nu mai mare decât un chibrit… l-a desfăcut: era o hârtie cât o carte de joc de cărți. Pe ea se aflau scrise mărunt-mărunt niște versuri.

Arghezi mi le-a citit cu glas scăzut. Poezia m-a rdiicat într-al nouălea cer. Am convenit și eu, alături de Arghezi, că producția lui era genială – de importanță universală și epocală.

Pe când eu mă revărsam ca un torent în efuziuni de entuziasm, Arghezi și-a mototolit din nou poezia, făcând-o ciuciulete și vârând-o în căptușeala șepcii, pe care și-a pus-o pe cap, mândru, cam pe o ureche”, i-a povestit Gala Galacton lui Mihail Sevastos.

Tudor Arghezi nu se sfia să dea cu pumnul

În continuare, Gala Galacton a povestit că seara aceea nu s-a încheiat fără peripeții. La colțul unei străzi, drumul lui și al lui Arghezi a fost tîiat de o „ceată de derbedei cu chef”. Au fost prinși amândoi într-o încăierare, iar Arghezi n-a fost nici pe departe vreun neajutorat în acea situație.

„La colț ne-a tăiat drumul o ceată de derbedei cu chef. Câțiva se băteau, unii îi zădărau pe bătăuși, alții făceau haz de pe lături. Cum ne-au văzut, șolticii s-au legat de noi. Un gligan l-a lovit cu cotul pe Arghezi, care s-a burzuluit, repezind un pumn în mutra celui ce ofensase noul geniu poetic al lumii.

Ce să mai spun? S-a pornit o bătaie cumplită. Nu se mai știa cine dădea pumnii și cine-i primea. Când erai dedesubt, când te trezeai deasupra. Cu greu ne-am descleștat din încăierarea aceea – zgâriați, cu vânătăi; și, ceea ce era mai grav, Arghezi rămăsese cu capul gol. Șapca se prăpădise în focul luptei…”, a continuat povestea.

Arghezi, coșmarul zețarilor

Peste vreme, Tudor Arghezi ajunsese unul dintre cei mai valoroși colaboratori ai revistei Viața românească de la Iași. Își trimitea redacției manuscrisele prin poștă sau i le dădea lui Mihail Sevastos la București, unde acesta călătorea destul de des cu treburi redacționale. Îl vizita pe poet la alte redacții sau acasă.

Tudor Arghezi avea oroare de greșelile de tipar. De aceea își făcea singur corectura manuscriselor, alcătuite din niște„ slove mărunte – cât niște gâzuțe”, care puteau fi determinate numai cu lupa.

Din această cauză, Tudor Arghezi devenise un coșmar pentru zețari, cu care ducea un adevărat război. Ei îl rugau să scrie mai mare, explicându-i că rămân greșeli în textele lui pentru că nu-i pot descifra scrisul, iar el le răspundea cu intransigență.

Citește și: Prea frumoasă și prea deșteaptă pentru binele ei. Femeia care a suferit pentru că era perfectă

„Exasperat de micimea buchilor lui Arghezi, un zețar – trimțându-i acasă corectura – scrise câteva rânduri pentru autor pe marginea corecturii: Domnule Arghezi, noi, zețarii tipografiei, vă rugăm să scriți mai mare – că nu vă putem înțelege scrisul și pierdem mult timp muncindu-ne să vă descifrăm manuscrisele; din aceeași pricină apar și multe greșeli.

Pe aceeași corectură, Arghezi dădu tipografilor următorul răspuns: Domnilor zețari, vă rog să binevoiți a cunoaște că precum dumneavoastră aveți în căsuțe litere cu mărimi fixe după un număr anumit: 8, 9, 10, 12 – care nu pot fi schimbate, fiind turnate în plumb – tot așa am și eu în cap pentru scris o literă fixă, pe care nu o pot preface și care, din nenorocire, are un număr mic”,

Tudor Arghezi și-a continuat activitatea literară, devenind unul dintre cei mai mari poeți și scriitori ai României. A devenit nemuritor pe 14 iulie 1967, la vârsta de 87 de ani, în București.

Generații la rând de copii din țară fac cunoștință cu el încă de la grădiniță, când învață poezia „Zdreanță”.

Îl întâlnesc mai târziu și la liceu, unele dintre scrierile sale, precum „Flori de mucigai”, „Testament”, „Psalmul 6” și „Psalmul Tare sunt singur, Doamne, și pieziș”, fiind incluse în programa pentru examenul de Bacalaureat.