Viața autoarei romanului „Pe aripile vântului”, demnă de un scenariu de film. Margaret Mitchell a trăit ca un băiat până la vârsta de 14 ani și a murit în chinuri

Autoarea romanului „Pe aripile vântului/ Gone with the Wind”, Margaret Mitchell, a avut o viață demnă de un scenariu de film. A trăit ca un băiat până la vârsta de 14 ani, a fost jurnalist o perioadă, a trecut printr-o căsătorie nefericită și a ajuns cunoscută în toată lumea, dar și-a detestat faima. A murit în chinuri la vârsta de 48 de ani.

Romanul „Pe aripile vântului” i-a adus un premiu National Book Award și un Pulitzer și a stat la baza filmului clasic cu același nume, lansat în 1939, cu actorii Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale.

Autoarea romanului „Pe aripile vântului”, născută într-o familie înstărită

Margaret Mitchell s-a născut în Atlanta, Georgia, în anul 1900, într-o familie înstărită și influentă. Tatăl ei, Eugene Muse Mitchell, a fost avocat, iar mama ei, Mary Isabel „Maybelle” Stephens, a fost o sufragetă și activistă catolică. A avut doi frați – Russell Stephens Mitchell, care a murit în copilărie, în 1894, și Alexander Stephens Mitchell, născut în 1896.

Margaret Mitchell și-a petrecut prima parte a copilăriei în Jackson Hill, la est de centrul orașului Atlanta. Familia ei a locuit lângă bunica ei maternă, Annie Stephens, într-o casă victoriană vopsită în roșu aprins cu ornamente galbene.

Annie era văduvă de câțiva ani. Soțul ei, căpitanul John Stephens, murise în 1896. După moartea lui, ea a moștenit proprietatea de pe Jackson Street, unde a locuit familia lui Margaret Mitchell. Bunica scriitoarei era un personaj aparte, atât vulgară, cât și tirană.

După ce a obținut controlul asupra banilor tatălui ei, Philip Fitzgerald, după ce acesta a murit, și-a răsfățat fiicele mai tinere, inclusiv pe mama lui Margaret, și le-a trimis la o școală din nord. Acolo au învățat că americanii irlandezi nu erau tratați ca egali cu ceilalți imigranți.

Relația dintre Margaret și bunica ei avea să devină dificilă în anii următori. Cu toate acestea, pentru Margaret, bunica ei a fost o sursă importantă de informații despre Războiul Civil și Reconstrucția din Atlanta, înainte de moartea acesteia, în 1934.

Margaret Mitchell a trăit ca un băiat numit Jimmy, până la 14 ani

Când Margaret Mitchell avea trei ani a avut loc un accident în urma căreia mama ei a rămas cu o traumă. Rochia pe care o purta viitoarea scriitoare a luat foc de la un grătar. Temându-se că un astfel de incident s-ar fi putut repeta, mama ei a început să o îmbrace cu pantaloni.

În scurt timp, Margaret Mitchell a primit porecla Jimmy – numele unui personaj din benzile desenate „Little Jimmy”. În plus, fratele ei mai mare i-a spus că dacă vrea să se joace cu el, trebuie să pretindă că este un băiat pe nume Jimmy. Astfel, viitoarea scriitoare și-a însușit această identitate până la vârsta de 14 ani.

Stephens Mitchell a spus că sora sa era ca un băiat care se juca din când în când cu păpuși și căreia îi plăcea să călărească un ponei. Margaret devenise deosebit de neastâmpărată, iar mama ei o lovea uneori cu o perie de păr sau cu un papuc ca să o disciplineze.

May Belle Mitchell îi „șuiera fiicei sale amenințări sângeroase” pentru a o face să se poarte frumos în seara în care a dus-o la un miting pentru dreptul de vot al femeilor, condus de Carrie Chapman Catt. Margaret stătea pe o platformă purtând un banner cu mesajul „Voturi pentru femei~, trimițând bezele bărbaților, în timp ce mama ei ținea un discurs pasionat. Viitoarea scriitoare avea 19 ani când a fost ratificat cel de-al nouăsprezecelea amendament, care a acordat femeilor dreptul la vot.

May Belle Mitchell a fost președinta Ligii pentru Sufragiu al Femeilor din Atlanta (1915), co-fondatoare a diviziei din Georgia a Ligii Femeilor Votante, președintă a publicității de presă pentru Congresul Mamelor din Georgia și Asociația Părinților Profesori, membră a Societății Pionierilor, a Clubului Femeilor din Atlanta și a mai multor societăți catolice și literare.

Una peste alta, este de reținut că Margaret Mitchell a crescut într-o familie de povestitori care o încântau cu relatări de primă mână despre experiențele lor din timpul Războiului Civil American, care se încheiase cu doar 35 de ani înainte de nașterea ei.

În plus, Margaret s-a jucat în fortificațiile ce încă mai înconjurau orașul ei natal Atlanta și mergea adesea la călărie cu veteranii confederați. În plus, a fost o cititoare vorace și a scris numeroase povești și piese de teatru de-a lungul tinereții sale.

Margaret Mitchell a fost jurnalist înainte de a scrie „Pe aripile vântului”

Margaret Mitchell a absolvit Seminarul Washington din Atlanta în 1918 și s-a înscris la Smith College din Massachusetts. Când mama ei a murit în anul următor, Mitchell s-a întors în Atlanta pentru a se ocupa de casa tatălui și a fratelui ei.

Plictisită de îndatoririle casnice și de scena socială din Atlanta, ea s-a caracterizat ca fiind un „dinam care se irosește”. În 1921, a provocat un scandal interpretând un dans riscant la un bal local al debutantelor.

În 1922, Mitchell s-a căsătorit cu Berrien Upshaw, dar mariajul s-a deteriorat rapid, pe fondul acuzațiilor de alcoolism și abuzuri fizice ale acestuia. S-au despărțit și, cu ajutorul lui John Marsh, care fusese cavaler de onoare la nunta ei, Mitchell a acceptat un post de reporter la Atlanta Journal Sunday Magazine. În vara anului 1925, Mitchell și Marsh s-au căsătorit.

În primăvara anului 1926, o accidentare la gleznă, agravată de artrită, a determinat-o să demisioneze de la ziar. Și-a îndreptat atenția asupra scrierii unui roman despre Războiul Civil și Reconstrucție din punctul de vedere al Sudului.

„Pe aripile vântului”, scrisă timp de nouă ani

Margaret a plasat povestea în Georgia, țara sa natală, pentru că știa foarte bine istoria acesteia din poveștile de familie pe care le auzise în copilărie. Inițial, Scarlett O’Hara era Pansy O’Hara – o cochetă răsfățată și plină de voință, ajunsă la maturitate chiar în momentul în care viața familiei sale ce deținea o plantație de bumbac era devastată de război.

Pe parcursul a nouă ani, Margaret Mitchell a lucrat sporadic la romanul său, compunând episoadele în ordine descrescătoare și elaborând adesea mai multe versiuni ale unor singure scene. Manuscrisul a ajuns în atenția editurii Macmillan prin recomandarea editorului asociat Lois Dwight Cole, o prietenă apropiată a lui Mitchell.

Editorul nu citise încă romanul nenumit și neterminat, dar avea încredere în capacitatea de povestire a lui Mitchell și l-a convins pe Harold Latham, redactorul-șef al Macmillan, că manuscrisul va merita cu siguranță să fie citit. Într-o vizită la Atlanta, în primăvara anului 1935, Latham a convins-o pe Mitchell să-și prezinte lucrarea în curs de elaborare pentru a fi luată în considerare.

Deși manuscrisul prezentat de Mitchell consta într-o colecție dezorganizată de capitole, compania Macmillan a văzut potențialul romanului și,  în acea vară, i-a oferit un contract de publicare. Subestimând munca necesară pentru a finaliza romanul, Mitchell a fost de acord ca acesta să fie gata pentru publicare în primăvara anului următor.

Scriitoarea a petrecut următoarele șapte luni într-o stare de frenezie, în timp ce se străduia să încheie narațiunea, să verifice fiecare detaliu istoric la care a făcut referire în roman și să se decidă asupra unui titlu. Lui Macmillan i-a plăcut „Tomorrow Is Another Day” (Și mâine este o zi, celebra replică a lui Scarlett O’Hara, n.r.), în timp ce Mitchell a preferat „Pe aripile vântului”, titlu bazat pe un vers din poemul „Cynara” al lui Ernest Dowson (în mod oficial, „Non Sum Qualis Qualis Eram Bonae sub Regno Cynarae”, publicat în 1891).

De asemenea, Margaret voia să găsească un nume mai bun pentru Pansy și a propus Scarlett ca înlocuitor. Cole a respins inițial sugestia, dar în cele din urmă a fost de acord să o accepte.

Romanul a fost publicat la 30 iunie 1936.

Margaret Mitchell și-a detestat celebritatea. Câți bani a câștigat

Povestea de supraviețuire a lui Scarlett O’Hara în mijlocul războiului și a consecințelor acestuia a atins o coardă sensibilă în rândul cititorilor din întreaga lume. Într-o singură zi s-au vândut 50.000 de exemplare, iar în șase luni au fost tipărite un milion de exemplare. Cartea s-a vândut în mai multe exemplare decât orice alt roman din istoria editurilor americane. Până la începutul secolului XXI, peste 30 de milioane de exemplare fuseseră vândute în întreaga lume, în peste 40 de limbi.

La o lună de la lansarea romanului, Mitchell i-a vândut drepturile de ecranizare producătorului David O. Mitchell. Filmul, cu actorii Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, a avut premiera la Atlanta la 15 decembrie 1939, după o perioadă de promovare fără precedent, inclusiv căutarea foarte mediatizată a unei actrițe care să o interpreteze pe Scarlett.

Filmul a fost imediat un succes de box-office și, la ceremonia de decernare a Premiilor Academiei din 1940, a câștigat 8 din cele 13 premii Oscar pentru care a fost nominalizat și două premii speciale. În semn de recunoștință, Selznick s-a oferit să îi ofere autorului premiul Oscarul pentru cel mai bun film.

Ea a refuzat, dar, în 1942, a acceptat o primă de 50.000 de dolari pe care acesta i-a trimis-o în semn de apreciere.

Timp de aproape trei decenii, numeroasele relansări în Statele Unite și în străinătate au menținut filmul în fruntea listei celor mai profitabile filme din toate timpurile.

După lansarea inițială a cărții, Mitchell a refuzat să mai facă apariții promoționale și, începând din 1937, să mai semneze exemplare ale cărții – sub rezerva unor excepții ocazionale pentru edițiile străine. Ca urmare, și-a creat reputația de a fi o persoană retrasă, copleșită de statutul ei de celebritate.

Scriitoarei pur și simplu nu-i plăcea să fie în centrul atenției și considera că timpul ei era mai bine petrecut răspunzând la miile de scrisori de la fani pe care le primea și gestionând ceea ce a devenit rapid un imperiu editorial internațional.

Margaret Mitchell și-a petrecut o mare parte din timp purtând acțiuni în justiție împotriva editurilor străine care produceau ediții neautorizate sau de calitate inferioară ale romanului. Eforturile ei de a-și proteja drepturile literare peste hotare au atras atenția asupra insuficienței protecției drepturilor de autor în Statele Unite ale Americii.

Timp de mulți ani după lansarea romanului „Pe aripile vântului”, Margaret Mitchell a insistat că, din cauza tulburărilor pe care cartea le-a provocat în viața ei, nu avea nicio intenție de a mai scrie vreodată. Totuși, la sfârșitul anilor 1940, când se liniștiseră apele, scriitoarea se gândea să mai scrie un roman. Dar n-a fost să fie.

Moartea tragică a autoarei romanului „Pe aripile vântului”

La data de 11 august 1949, seara, Margaret Mitchell traversa strada Peachtree în drum spre un cinematograf, împreună cu soțul ei, John Marsh, când a fost lovită de o mașină care circula cu viteză. A suferit leziuni interne grave, inclusiv o fractură de craniu, și a murit cinci zile mai târziu, pe 16 august 1949, la 48 de ani.

Moartea ei a fost deplânsă în ziarele din întreaga lume. Președintele american de la acea vreme, Harry S. Truman, a spus atunci despre Margaret Mitchell că a fost „o artistă care a oferit lumii o carte eternă”.

Rănirea fatală a scriitoarei din Georgia, Margaret Mitchell, a trimis un taximetrist din Atlanta la închisoare. În plus, a dus la o investigație a ziarului Augusta asupra oficialilor aleși, la o propunere de modificare a legislației și la o verificare amănunțită a taximetriștilor locali.

Taximetristul vinovat de moartea scriitoarei, Hugh Dorsey Gravitt, nu era în timpul serviciului când a avut loc accidentul. Gravitt a spus că se grăbea pentru că trebuia să ia o rețetă de la farmacie pentru un fiu vitreg bolnav. El ar mai fi spus că scriitoarea și soțul ei traversau neregulamentar și că nu i-a văzut în mijlocul străzii Peachtree, deoarece vizibilitatea era blocată de un alt vehicul.

Polițiștii care au ajuns la locul accidentului au declarat că au simțit miros de alcool în respirația lui Gravitt. Acesta le-a spus ofițerilor că a băut o bere cu un coleg de serviciu cu câteva ore înainte, apoi s-a întors acasă și a luat cina înainte de a merge să ia rețeta pentru tânăr. Alte persoane aflate la fața locului au declarat că Gravitt nu părea a fi sub influența alcoolului. La acea vreme, nu erau folosite teste.

Totuși, taximetristul a fost acuzat de conducere în stare de ebrietate, de depășirea vitezei regulamentare și conducere pe contrasens. Ulterior, el avea să fie condamnat pentru omor prin imprudență și să meargă la închisoare pentru o perioadă de 10 luni.

La zeci de ani de la moartea lui Mitchell, reprezentanții acesteia au autorizat-o pe romanciera Alexandra Ripley să scrie „Scarlett” drept continuare a romanului „Pe aripile vântului”. Cartea a fost un best-seller internațional, dar a fost respinsă de critici.

În 2001, reprezentanții lui Margaret Mitchell, invocând încălcarea drepturilor de autor, au intentat un proces pentru a bloca publicarea cărții lui Alice Randall, „The Wind Done Gone” (2001), o continuare parodică a romanului „Gone With the Wind” povestită din perspectiva unei foste sclave.

Cazul a fost soluționat pe cale amiabilă.

Ulterior, reprezentanții scriitoarei au autorizat alte două romane derivate: „Rhett Butler’s People” (2007) și „Ruth’s Journey” (2014), ambele scrise de romancierul istoric Donald McCaig.