Destinul tragic al unei mari actrițe. Eliza Petrăchescu și-a găsit sfârșitul la cutremurul din 4 martie 1977

Eliza Petrăchescu ar fi trebuit să fie pe scenă, dar s-a schimbat programul. Poartă o fustă în carouri și o haină de stofă neagră. Se întoarce acasă, cu un buchet de flori, după o vizită la doctorița ei.

Trece pe la Teatrul Mic. Nu zăbovește. În fața blocului ei de pe strada Brezoianu, invită o amică la ea, dar e refuzată. Pornește pe scări, până la etajul 7.

Este 4 martie 1977, seara.

Copilăria zbuciumată a Elizei Petrechescu

Zbuciumată are să îi fie viața micuței Eliza, care se naște la 15 iunie 1911, la Vaslui. Mama ei, Maria Tărtăcuță, din Huși, are doar 23 de ani, iar tatăl, Gheorghe Petrăchescu, din Negrești-Vaslui, este cu 12 ani mai în vârstă. Eliza apare în familie după o durere cumplită pentru părinții ei – un băiat le-a murit. Tragedia are să se repete, căci Eliza are un frate mai mic, de care nu apucă să se bucure.

Eliza, care la naștere a mai căpătat un nume, pe care nu are să-l poarte – Florica, are o familie de oameni simpli, foarte săraci – mama, o gospodină perfectă, tată – un funcționar mărunt, cu un salariu mic.

Totuși, tatăl ei îi îndreaptă pașii către actorie, de timpuriu. Iubitor de teatru, tatăl Elizei Petrăchescu se ocupă, din partea prefecturii, benevol, de organizarea spectacolelor date de teatrele din Moldova, venite în Turneu la Vaslui. Mică, Eliza își însoțește tatăl la toate reprezentațiile.

Urmărește actorii în tăcere, cu ochi de copil, fascinată.

De altfel, după ce își petrece orele de la școală tăcută, retrasă, Eliza Petrăchescu se transformă. La ea în casă sau în curte, organizează spectacole în care joacă împreună cu colegele. Improvizații, dar nu numai.

Recită din Eminescu, Vlahuță, Șt. O. Iosif. Invită părinții, vecinii, colegii. Lizica are atât de mult succes cu „trupa” ei, că pune chiar și o taxă de intrare – creioane, penițe, crete ori cinci sau zece bani. Acești bani se transformă apoi în bomboane, ciocolată ori alviță pentru „actori”. Nici mai târziu nu are să strângă bani doar pentru ea, ci are să își ajute familia, care o va urma la București.

La 15 ani, își cunoaște mentorul, dar se face de rușine

Împlinește 15 ani și în ciuda sărăciei familiei ei, pleacă la Iași, însoțită de tată, pentru a se înscrie la cursul de declamație al profesoarei Agatha Bârsescu, la Conservatorul de Artă Dramatică. Mai întâi, este singura corijentă a clasei ei, cu 4,83 la psihologie-estetică și 7 la declamație – singurele note din care se calculează media. Apoi, devine preferata maestrei.

Locuiește în așa-zisul Cămin de fete – o mansardă mizerabilă, igrasioasă și neîncălzită iarna. În vacanță nu pleacă niciodată acasă.

De altfel, chiar și mai târziu, când este deja actriță a Teatrului Național din Iași, înainte de a juca la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București și Teatrul Mic sau de a juca în film – din 1964, în „Pădurea spânzuraților”, până în 1976, când apare în rolul Profira din „Tănase Scatiu”, când directorul teatrului de la Iași este Ionel Teodoreanu, rămâne modestă.

Dă o lovitură imensă, pentru care duce o luptă secretă, pe care își impune să o câștige. Impresionează în „Scene de Stradă”, în care capătă un rol datorită lui Ion Sava, în ciuda unei puternice opoziții.

„Primește, te rog, cele mai calde și sincere mulțumiri pentru că ai încredințat iubitei mele eleve Eliza Petrăchescu acest rol. Ai recunoscut și ai avut încredere în talentul și în personalitatea acestei tinere copile. Nu te-ai lăsat condus de simpatie sau antipatie, ci numai de simțul artistic”, îi scria Agatha Bârsescu lui Sava, după premieră.

Urmează multe alte roluri reușite, în spectacole ca „Sfârșitul Sodomei”, „Visuri americane”, și, mai târziu, „El, ea și celălalt”, „Mansarda”, „Orașul Nostru”, rolul Ofeliei din „Hamlet” ori cel al tinerei Lulu din „El, ea și celălalt”.

„A fost cea mai mare actriță, cea mai autentică personalitate din câte am cunoscut. Era inegalabilă. Am văzut-o, cu toții, prea puțin, însă, pentru cât ar fi trebuit s-o vedem. Eliza friza, în materie de profesie, geniul”, are să povestească despre ea Mihai Berechet.

Cu toate acestea, în ultimul ei interviu, când e întrebată de ce demonstrează atât de multă resemnare, când publicul o îndrăgește, iar ea are o meserie pe care o iubește, Eliza Petrăchescu răspunde:

„Știu eu dac-o iubesc? E datoria mea pe lume. Sunt plătită s-o îndeplinesc. Am o răspundere. Toată viața mea am simțit răspunderea asta. Ca o spaimă. Încă de mică. La școală soseam prima, de teamă să nu întârzii. Și acum sunt așa. Cu două ore înainte să înceapă spectacolul, eu sunt în cabină. De pe platou mă izgonesc toți, că am ajuns prea devreme. Nici dacă m-ar amenda, n-aș putea să vin mai târziu.

Când am spectacol sau filmare nu mai pot sta acasă. Nu-mi găsesc liniștea în sufletul meu, decât când mă văd îmbrăcată și machiată în cabină. Eu n-am emoții la ridicarea cortinei. Am emoții cu o zi înainte”.

Consideră că viața ei nu este bine croită și spune asta în ultimul ei interviu: „Nu deșteptăciunea mă doboară pe mine. Dacă aș fi fost deșteaptă, mi-aș fi croit altă viață. (…) Acum aștept doar să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare. Toată vremea mi-a fost frică de moarte”.

Are o singură mare iubire și rămâne cu inima frântă

În afara teatrului, Eliza Petrăchescu are afecțiuni puține. Își iubește mama, un nepot și, toată viața, un singur bărbat, pe care, însă, nu îl are niciodată. Are câțiva prieteni, între care se numără și Emil Botta.

În schimb, actrița poate sta ore în șir de vorbă cu farmacista din colț, cu fata de la pâine, cu casierița de la teatru, cu anticarul din cartier. Le povestește momente de la repetiții, de la filmări, ori întâmplări din viața ei, despre Liviu Rebreanu, pe care îl cunoaște în lumea teatrului, despre Ion Sava ori Ionel Teodoreanu.

Iubirea ei, înfiripată la Iași și decisivă pentru venirea în București, se încheie, într-un fel neașteptat și dureros. Bărbatul acela, devenit între timp înalt funcționar de stat la Ministerul de Externe, are să fie implicat într-un proces politic și arestat.

Eliza, care rămâne un om simplu, modest și sărac, chiar și când este considerată „cea mai mare actriță din teatrul românesc de azi și de mâine”, consideră că e de datoria ei morală să încerce să facă ceva pentru acest bărbat. Cere o audiență de susținere a unui memoriu la ministrul de Externe de la acea vreme. Adică din 1947. Se trezește singură, cu un microfon, într-o încăpere, și este îngrozită. Eșuează.

Totul se complică, pe fondul sănătății ei deficitare. Suferă de insuficiență tiroidiană, iar boala ei se agravează. Are crize cumplite, cu scăderi bruște de tensiune, până la colaps.

În plus, este diagnosticată cu tulburări de dinamică circulatorie cerebrală, edeme cerebrale cu sindroame confuzionale și spasme temporo-cerebrale, provocate de depresiuni psihice ca și de stări gripale, infecții etc. După analize repetate, între anii 1948 – 1977, se constată intoleranța organismului ei la orice fel de narcotic. Asta arată constatările doctorilor Constantin Bălăceanu și Alexandrina Retezeanu – în a căror îngrijire și supraveghere medicală rămâne aproape 30 de ani.

Cum a murit Eliza Petrăchescu

Deschide ușa garsonierei ei din blocul aflat pe strada Brezoianu, în Capitală. Se duce direct în baie, să pună florile în apă, deschide televizorul, apoi își scoate haina și se așază pe fotoliul pe care stă întotdeauna când urmărește programul TV.

Garsoniera ei este „de o modestie jalnică”, „ca o cameră de hotel de categoria a doua”, după cum povestește, după tragedie, jurnalista Eva Sîrbu, cea care are șansa să îi ia ultimul interviu actriței Eliza Petrăchescu, cu vrea trei săptămâni înainte de tragedie.

Citește și: „Ţine, Leano, curu’ zvelt!”. Ironia usturătoare pe fondul căreia Maria Tănase a plecat cu inima frântă de lângă Constantin Brâncuși, deși l-a iubit veșnic

Are în casă vreo două-trei fotografii, dar nici un obiect decorativ. Nu trăiește ca alte actrițe din București – cu multe fotografii din tinerețe, scene din spectacole, un partener, mobile, vase de tot felul, țigări străine ori cafele dulci.

Nu.

Eliza Petrăchescu stă într-o „cameră moartă” – un studio de modă veche, cu o măsuță, un radio mic și vechi, un televizor și două fotolii, din care ocupă unul preferat. Locuiește aici încă de la începutul anilor 1940.

Cum arată, când ceasurile îi sunt numărate, în fața omului care are bunăvoința să o descrie pentru posteritate? Iată: „Foarte îngrijit îmbrăcată, fardată, cu ochelari fumurii. Dedesubt. Se văd bătrânețea și boala. Are privirea foarte vie, pătrunzătoare, dar circumspectă”.

O doare capul din ce în ce mai rău. Are 65 de ani și un corp ce i-a făcut mari probleme. Închide ochii, în speranța că o va părăsi durerea. Stă așa câteva clipe și, brusc, o cuprinde o senzație îngrozitoare, ce nu seamănă cu nimic altceva! Totul se mișcă. Se aude un vuiet venit parcă din străfundurile pământului. Se face întuneric.

„Totul a intrat ca într-un vid, un imens spațiu gol, fără viață, în care ea era suspendată, parcă se și vedea; și după zgomotul acela, liniștea de acum era grea, o apăsa, mai ales pe piept și pe mâini. Era golul acela, dar era și apăsarea aceea, și durerea, și astea nu se potriveau între ele, era ceva absolut nefiresc… Oare cât timp a durat totul? O secundă, o oră, o viață?…”, este descris, în cartea biografică „Eliza”, scrisă de Mihaela Tonitza-Iordache, deznodământul vieții Elizei Petrăchescu care a fost numită „cea mai mare actriță a României, de azi și de mâine”.

Sfârșitul Elizei Petrăchescu, povestită de supraviețuitori

Blocul de pe strada Brezoianu, colț cu strada Domnița Anastasia, construit înainte de război, cu 12 etaje, cade, pe 4 martie 1977, peste o centrală termică, și ia foc.

Florica Buzatu se află împreună cu mătușa ei, într-un apartament de la etajul nouă – cu două etaje mai sus de garsoniera Elizei Petrăchescu. Este însărcinată în ultima lună și are senzația că nu-i mai ajunge aerul și că toate o strâng. Se îndreaptă spre fereastră, să o deschidă. Simte zbuciumul pământului. Privește pe geam și vede că blocul se înclină spre cel din față, de pe strada domnița Anastasia. Țipă. Își strigă mătușa și fug amândouă spre terasa blocului. Încearcă să deschidă ușa, dar în zadar. Se agață de clanță. De aici, întuneric. Se trezesc printre antene de televizor și cabluri.

Strigă după ajutor. Un bărbat le aude, le ia cu mașina și le duce la spitalul Brâncovenesc. Peste câteva zile, Florica Buzatu naște un băiețel, nevătămat.

O altă poveste este la fel de impresionantă. La etajul 1, Natalia Kovaks se pregătește de culcare, după o zi obositoare la serviciu. Îl așteaptă, însă, îngrijorată, pe fiul ei, Andrei, elev la liceul de poligrafie, care nu obișnuiește să întârzie. Este deja mult spre ora 21:00 și el nu a apărut. Brusc, blocul intră într-un dans nebun. Încheieturile prind să-i pârâie.

Natalia fuge pe ușă, căci își amintește de sinistrul din 1940. Ajunge în hol și se repede spre poarta dinspre Domnița Anastasia.

Împinge, trage, dar în zadar. Ușa e blocată. Nu stă să se lupte, ca alți locatari. Fuge către ieșirea dinspre strada Brezoianu. Și aceasta este blocată. Însă, un tânăr sparge geamul uriaș, cu câteva lovituri de picior. Sar în stradă, exact în clipa în care blocul se prăbușește.

Pe locul blocului în care a murit Eliza Petrăchescu a fost construit altul, cu spații comerciale la parter.