Elena Lupescu, femeia fatală care a schimbat istoria României. Duduia, de neoprit. „L-a îngenuncheat pe viață”

Elena Lupescu este roșcată, are ochi verzi, pielea albă și o feminitate provocatoare și irezistibilă. Pentru mulți, este definiția femeii fatale.

Stă aparent liniștită pe scaunul ei, la premiera celei de-a doua părți a filmului „Nibelungii”, la care este prezentă familia regală a României. Însă, în realitate, își urmărește următoarea pradă cu aceeași concentare și determinare de neclintit pe care ar avea-o o leoaică la vânătoare.

Sătulă de ofițeri și locotenenți, „duduia” Elena Lupescu știe că n-are cum să dea greș. Fără dubii, Prințul Carol are să-i cadă la picioare. Moștenitorul tronului, despre care se aude că are o poftă de nestăvilit în ceea ce privește relațiile amoroase, din cauza unei boli numite priapism, nu are scăpare.

În planul ei de a-l cuceri, Elena Lupescu este ajutată de fotograful Tudor Posmantir, care a organizat proiecția filmului. De altfel, bărbatul îi este dator – doar i-a pozat nud de suficiente ori până-n acest moment. În plus, un om ca el nici nu poate spera să îi intre mai mult în grații. Nu. Duduia știe ce vrea – premiul cel mare: prințul moștenitor, Carol.

Ironia sorții pentru Elena Lupescu

Dar să facem o mică pauză de context. Cine este această femeie și cum de ajunge să schimbe istoria României?

Elena Lupescu are de unde să-și moștenească frumusețea. Se naște în septembrie 1899 și este fiica unui bucovinean evreu, Nicolae Grunberg, și a unei rusoaice evreice care s-a convertit la catolicism, Elisa Falk. Familia sa își schimbă numele în Lupescu, după ce tatăl ei, negustor ambulant, trece la ortodoxism pentru a obține cetățenie română și a se apuca de afaceri în Vechiul Regat.

Unii susțin că Elena Lupescu învață la pensionul Notre-Dame de Sion din Iași. Alții spun că duduia este înscrisă la cel mai celebru pension din acele timpuri, aflat pe strada Pitar Moș din București, unde este educată, ca o ironie a sorții, de călugărițe germane.

Doar că ea numai călugăriță nu devine.

Fata are o slăbiciune pentru ofițeri. Trece de la unul la altul și ajunge să se mărite cu un locotenent numit Tâmpeanu.

Dar nici vorbă să-și respecte jurămintele față de el. Este conștientă de puterea pe care o are asupra bărbaților care nu se pot abține să nu-și întoarcă capetele după ea, așa că nu ezită să aibă o aventură și cu șeful soțului ei. Divorțează.

„E mai degrabă intuitivă decât înțeleaptă, instruită decât cultivată, disimulantă decât tacticiană, provocatoare decât îndrăzneață, știa să cânte pe toate coardele, creând impresia că este o prietenă și o confidentă demnă de încredere, disponibilă și gata să-și asculte interlocutorul cu atenție.”, după cum o descrie Lilly Marcou în cartea „Carol al II-lea al României. Regele trădat”.

Înapoi la firul poveștii.

Vânătoarea are succes

Curând, la un bal al ofițerilor, Carol realizează că nu are cum să-i reziste Elenei Lupescu, care este cu șase ani mai în vârstă decât el. După cum le e obiceiul în timpul verii și uneori până toamna târziu, prințul moștenitor și soția lui, Sitta, împreună cu rudele și soacrele, Regina Sofia și Regina Maria, se retrag de la București la Foișor, la Sinaia, unde e mai răcoare, iar aerul miroase a rășină de brad.

Carol are grijă de această dată să-și aducă noua amantă aproape. Elena Lupescu se instalează într-o vilă închiriată, în apropiere. Zi de zi, Carol pleacă de lângă familie ca să ajungă în patul ei. Se întoarce adesea abia în zori. Curând, zvonul ajunge și la urechile mamei lui. Regina Maria ar vrea să nu-l creadă.

„Ruga mea fierbinte către Dumnezeu este să nu trebuiască niciodată să scriu întreaga poveste. Mi-e teamă de ce se întrevede și, înrucât am avut mari necazuri în viață, Îl rog pe Atotputernicul să mă cruțe de cel ce ni se arată la orizont”, scrie Regina Maria, în „Însemnări zilnice”, volumul II.

Însă, nu mai e cale de întoarcere. Familia Regală speră ca episodul să nu fie de anvergura celui cu Zizi Lambrino, o altă femeie de care s-a îndrăgostit Carol și care îi naște un fiu nelegitim. Capetele încoronate nu știu încă, dar episodul are să întreacă precedentul și să lase o pată enormă pe istoria țării.

În fiecare zi în care nu îl are lângă ea, Elena Lupescu îi scrie. Cu înflăcărare.

„Mă gândesc la tine enorm de mult și aștept cu nerăbdare o veste de la tine. Zilele trec grele, seamănă una cu alta, pline de suferință, neplăceri și nimic altceva. Nu ți-am scris pentru că am fost foarte nervoasă astăzi, altfel nu s-a întâmplat nimic. Doar micul meu gramofon îmi ține companie. Viața mea de una singură nu este prea veselă.”, îi scrie ea, precizând că-l „îmbrățișează nebunește, din toată inima”.

„Iubitul meu iubit, mi s-au întâmplat lucruri grave. Prezența ta, cât mai devreme posibil, în seara asta ar conta enorm pentru mine. Te iubesc. Folette.”, este un alt mesaj pe care duduia îl scrie cu disperare.

Banii, Elena Lupescu și bolșevicii

Carol cedează. Vorbește cu tatăl lui, Regele Ferdinand I, bolnav de cancer. Suveranul nu-l menajează deloc. Îi spune verde-n față că amantlâcul lui provoacă indignare, atât pentru el, cât și pentru întreaga țară.

Apar tot felul de zvonuri – ba că tot episodul este o capcană pusă la cale de guvernul Brătianu – ipoteză pe care Regina Maria o respinge, ba că vinovată este doar duduia. Potrivit lui Constantin Argetoianu, fost susținător al lui Carol, prințul „și-a găsit într-însa femeia care l-a îngenuncheat pe viață”, iar el i s-a supus ca un „căzut și decăzut” ce era.

„Ne temem cu adevărat că femela lui este manipulată de o bandă care vrea să răstoarne lucrurile în România și-l folosește pe Carol ca instrument împotriva stării de lucruri pașnice. Orice este posibil, câtă vreme bolșevicul este furios”, scrie Regina Maria, tot în „Însemnări zilnice”, punând totul pe seama unei eventuale conspirații bolșevice.

Mai târziu, Brătianu îi spune Reginei Maria că are informații din surse sigure că Lupescu este plătită de bolșevici. După nici două luni, însă, el moare din cauza unei infecții în gât.

De altfel, Regele Mihai I are să fie încredințat mult mai târziu că episodul Elena Lupescu a avut și implicații politice, nu doar sentimentale, fiind „o afacere tenebroasă”.

Carol renunță la tot pentru duduia lui

Curând, Carol este trimis să participe la funeraliile reginei Alexandra, soția regelui Eduard al VII-lea al Marii Britanii. Doar că plimbările lui peste hotare se prelungesc. Se vede cu duduia la Veneția. Nu se mai întoarce acasă, în ciuda disperării din Casa Regală a României.

„Tu ai totul – o țară care te cheamă, un viitor prestigios de clădit, o casă minunată, o soție frumoasă și bună, un copil adorabil, părinți care te iubesc, ar căror mână dreaptă ar trebui să le devii, părinți aflați în pragul bătrâneții, care și-au dat viața pentru a îndeplini o misiune pe care tu trebuie să o continui… De ce părăsești toate aceste lucruri, le spargi și le arunci la lada de gunoi?”, îi scrie mama lui, Regina Maria.

Degeaba.

Carol semnează un act de abdicare – din ce spun unii, plângând. Renunță la tot, inclusiv la drepturile părintești.

„Bietul copil e destul de mic ca să-și poată uita tăticul pe care alții nu l-au socotit vrednic de el”, îi scrie Carol soției lui, căreia îi mulțumește pentru prietenie. Îi transmite fiului său o îmbrățișare de rămas-bun, „probabil ultima care îmi va mai fi îngăduită vreodată”.

Se căsătorește cu Elena Lupescu, cu care trăiește peste hotare, luându-și numele Carol Caraiman.

„Dar mai am voie să mă joc, nu?”

Regele Ferdinand I moare. Micul Mihai are 5 ani. La Castelul Foișor, bona lui, St. John, îl trezește adresându-i-se cu „majestatea voastră”. Guvernanta îi explică. Reacția lui? „Dar mai am voie să mă joc, nu?” – cel puțin potrivit versiunii evenimentului descrisă de revista Time Magazine la 1 august 1927.

Mama lui îl liniștește: „E un fel de poreclă, dragă”.

Pornesc spre la București, la sediul Parlamentului, alături de regenți și de membri ai Guvernului și ai Curții. Acolo, regenții îi depun jurământul de credință.

Scena e aproape ireală.

„Un val de înduioșare cuprinde pe parlamentari și tribunele publice, după ce Brătescu-Voinești (directorul Adunării Deputaților) anunță solemn: Majestatea Sa Regele. Apare deodată un copilaș cu păr bălai, îmbrăcat în alb și ținut de mână de maică-sa în mare doliu. Ropote de aplauze emoționante. Copilul duce mâna dreaptă la frunte, militărește.”, după cum a povestit Raoul Bossy, în „Amintiri din viața diplomatică”.

„Prințul Nicolae, unchiul regelui, a rostit jurământul cum ar face-o orice tânăr de 23 de ani în fața nepotului lui de 5 ani. Majestatea Sa părea ușor nervos și speriat. A urmat Pariarhul cu barba lui albă ca neaua și cu veșmintele până-n pământ depunând jurământul pe un ton foarte simțit.

Regele Mihai, cu inocența copilăriei, aproape a pufnit în râs la vederea acestui om atât de serios. La final, ministrul Justiției, Buzdugan, a spus repede și î parte încet jurământul, abia atrângând atenția Majestății Sale, ai cărui ochi încă erau fixați asupra Patriarhului”, a scris corespondentul revistei Time, în același număr.

Carol se întoarce în 1930 și își detronează fiul, în contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și ulterior de cea a lui Brătianu, dar și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae.

După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, la 59 de ani, Elena Lupescu continuă să trăiască la Estoril Portugalia, până la moartea ei, la vârsta de 77 de ani, la data de 29 iunie 1977. Sicriul ei este depus la Capela Regilor Portugaliei din mănăstirea Sao Vicente de Fora din Lisabona, lângă cel al regelui Carol al II-lea.

În 2003, sicriele lor au fost aduse la mănăstirea Curtea de Argeș.