Povestea de dragoste tulburătoare și uitată dintre doi mari români. I-a salvat chiar și amantele, din iubire

În lumea poeților și scriitorilor României a mai existat o poveste de iubire tragică, în afară de cea menționată și în școli, dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Iubirea dintre poeta copilăriei, Otilia Cazimir, și George Topîrceanu a pornit după un divorț și s-a încheiat cu durere, scandal și amenințări.

Otilia Cazimir, poetă, prozatoare, traducătoare, și George Topîrceanu, poet activ în cercurile literare ale vremii, s-ar fi cunoscut prin intermediul scriitorul Mihail Sadoveanu, în casa căruia se întâlneau des.

George Topîrceanu s-a născut in Bucureşti pe 20 martie 1886 şi a fost fiul cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena “, amândoi originari din părţile Sibiului. Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, ales de scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu.

Poeta s-a născut pe 12 februarie 1894, în Cotu Vameş, Judeţul Neamţ şi a fost cel de-al cincilea copil al învăţătorilor Ecaterina şi Gheorghe Gavrilescu. Destinele celor doi aveau să se unească.

Povestea lor a început, însă, după ce George Topîrceanu a divorțat de învăţătoarea Victoria Iuga, cu care se căsătorise în anul 1912 și cu care a avut un fiu, Gheorghe.

Scrisoarea plină de divulgări cutremurătoare ce a supraviețuit

Într-o scrisoare ce a ajuns în posesia criticului şi istoricului literar Nicolae Scurtu şi publicată de către revista online a Uniunii Scriitorilor din România, adresată uneia dintre prietenele şi confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit îndrumări şi lecţii de stilistică literară, încă de la debut, de la George Topîrceanu, Otilia Cazimir și-a exprimat sentimentele, angoasele şi dorul pe care le-a înfruntat după moartea poetului George Topîrceanu.

Din această scrisoare, creionată după moartea lui George Topîrceanu, pe  7 mai 1937, la doar 51 de ani, răpus de cancer la ficat, reiese că Otilia Cazimir avea o relație caldă cu fiul lui George Topîrceanu, dar nu și cu restul familiei lui.

„16 mai 1937. Duminică seara. Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înțelegi mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri. Am fost cu băiatul. E tăcut și îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – și nici o situație.

Îi place vioara și trăiește cu capul în nori. Fuge de-ai lui și vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele. În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) și mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai… mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – „și mai mic!” – și alintat! Știi ce de jucării avea? Am găsit într-o zi o praștie, o praștie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea dintr-o mănușă nouă! Și avea aeroplane și muzicuțe. Și mie nu mi-au dat nimic. Le-am aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii „serioși” cu jucăriile lui? Am căpătat (l-a furat băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de liceu (era mai mare decât el!)”, a scris Otilia Cazimir.

Se pare că fiul lui George Topîrceanu s-a luptat pentru ca Otilia Cazimir să capete câteva dintre lucrurile tatălui său, care legal nu i-ar fi revenit, deoarece ea și poetul nu s-au căsătorit niciodată.

„Să-ți descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuțios ordonată. Știi mata cum îi știam orice lucrușor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Și acum le știu pe toate cum erau. Și dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor și peste zece ani aș ști unde să găsesc un capăt de ață

„Știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj?”

„O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalți. Sărăcuțul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie! O să am cuverturile lui de divan, covorașul cu icoana, mașina de scris, un telefon, o măsuță, maperonul de la mata, clișeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera”, îi mai scria Otilia Cazimir prietenei sale.

Ea a mai dezvăluit că Sadoveanu și Victor Iamandi i-au oferit ajutor după moartea poetului, care obișnuia să o întrebe „cui o lasă” și să îi spună că „nu ar fi vrut să o lase așa”, în timp ce ea „râdea, ca să îi dea curaj”.

Citește și: Elena Lupescu, femeia fatală care a schimbat istoria României. Duduia, de neoprit. „L-a îngenuncheat pe viață”

În plus, Otilia Cazimir a dezvăluit că i-a apărat și amantele lui George Topîrceanu, luând scrisorile intime ce altfel ar fi putut încăpea pe mâini greșite.

„În noaptea când dragul meu se odihnea pentru întâia oară, s-au scotocit, înainte de sosirea băiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu înainte, a fost salvat. Restul… Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene și câteva manuscrise (un capitol din Sisoe, câteva caiete) și le pusesem în casa de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez).

Făcusem așa pentru că îmi ceruse el asta. S-a observat. Am fost amenințată cu parchetul, mi s-au luat cheile și am fost ținută sub strictă observație. Nu puteam pleca: el trăia încă, şi mă striga cu deznădejde. Din ce a rămas acolo a mai salvat, a doua zi, ce-a mai găsit, domnul Sadoveanu. Dar unde-s Souvenirs d’un nourrisson, unde-s scrisorile matale, şi atâtea altele, din urmă?

În zăpăceala mea, am lăsat între clișee exact pe cele pe care trebuia să le distrug: două plăci cu două imagini de-ale mele, strict intime, din “notre folle jeunesse”. Le-a luat cea mai mare, și mai rea, dintre surorile lui. Ce-o să facă cu ele? Că nu le-a luat ca să mă admire, de asta sunt sigură! Acum înţelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, şi o să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit, şi cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal şi cu viața stricată, vina asta”, a mai scris Otilia Cazimir.

Au urmat 30 de ani grei fără George Topîrceanu

Topîrceanu a rămas ca o icoană în casa Otiliei Cazimir din Iași, prezent pretutindeni, pe banca din grădină, în cadrele de pe pereţi şi de pe birou, rostul viţii ei încetând la 7 mai 1937, o dată cu bătăile inimii lui.

Troiţa sa, totdeauna înflorită, rămânea singura ţintă a drumurilor poetei. La mormântul din dealul Eternităţii găsea alinare şi linişte sufletească, murmurând versurile şoptite odinioară împreună: „Cum stăm iar alături – şi e sară/ Dar mâna-ţi uită parcă să m-alinte / O, nu-ntreba ce gânduri mă-nfioară:/ Eu n-am uitat, tu nu-ţi aduci aminte…“.

A fost, totuși, nevoită să îl lase în urmă o perioadă. Războiul, ajuns, în martie 1944, la marginile oraşului, ieşenii fugeau înspăimântaţi spre Muntenia, Ardeal şi Banat. Pleca şi ea, părăsindu-şi casa, biblioteca, vechile covoare moştenite de la bunica şi noianul de amintiri înghesuite în sertare, în pod şi într-o magazioară.

Angajată inspectoare a teatrelor, mergea cu Teatrul Naţional la Jimbolia şi la Timişoara, lăsând sufletul la Iaşi, unde se întorcea imediat după armistiţiul din 23 august 1944. Din fericire, și-a găsit casa întreagă şi modestul ei avut ocrotit de un evreu. Avea să ducă zile grele, în care nu găsea ce să pună pe masă și îi lipseau lemnele pentru foc.

La 31 decembrie 1945, scria unor prieteni la Timişoara: „Sunt umilitor de nenorocită. Mâine e Anul nou şi noi nu avem nimic în casă“. Doi ani mai târziu, rămânea fără slujbă şi cu îngrozitoarea durere de a nu putea cumpăra medicamente pentru iubitul ei nepot, Jănel, fiul surorii Elena (Nuţa), grav bolnav de TBC.

Pentru a obţine internarea lui la spitalul din Moroeni, unde era un medic vestit, scria disperată profesorului ieşean Petru Comarnescu, demnitar în Bucureşti, şi fostului ei vecin, Lucreţiu Pătraşcanu.

Răspunzând apelului disperat, la 15 septembrie 1947, Pătrășcanu îi scria: „Dragă duduie Otilia, Am primit rândurile matale. În ce priveşte soarta nepotului matale, te rog să nu ai nici o grijă. Mai serioasă mi se pare situaţia nouă pe care Ministerul Artelor ţi-a creat-o. Fii bună şi pune din mâna pe condei şi fă-mi o propunere privitoare la situaţia matale pe care am putea să ţi-o asigurăm, în condiţiile actuale ale Iaşilor. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să-ţi satisfac dorinţa. Dar să ştiu concret ce ar fi de făcut. Cu cele mai bune sentimente, L. Pătrăşcanu“.

Însă, anul următor, socotit trădător de unii colegi de partid, Lucreţiu Pătrăşcanu era executat în aprilie 1954, îngrozind-o pe Otilia Cazimir.
Fără loc de muncă, Otilia Cazimir a trebuit să trăiască traducând din limba rusă şi franceză şi stilizând lucrări pentru editurile bucureştene.

Scria necontenit, mai ales noaptea, dormind doar câteva ore şi uitând să mănânce.

La 8 iunie 1967, după 30 de ani fără iubitul ei George Topîrceanu, Otilia Cazimir  pleca după el. Casa ei din Iași, pe care părinții ei au cumpărat-o când ea avea patru ani, a fost transformată în muzeu.